La început a fost cutia „păpuşerilor“, lădiţa magică din care săltau diferite personaje, păpuşi din lemn, pentru ca apoi spectacolul să se mute din piaţă în sală, punându-se astfel bazele teatrului de păpuşi.
În piaţă, copiii aleargă haotic. Veselie mare – păpuşile din lemn vor dansa şi vor juca spre amuzamentul lor. Azi aici, în Târgul de Afară, mâine la Luncă şi mai apoi la ştrandul lui Negrescu sau poate la hramurile mănăstirilor din vecinătatea urbei. Gălăgia se spulberă odată cu deschiderea cutiei de lemn. Ca printr-o vrajă, toată lumea se strânge la un loc. Nici un sunet. Poate doar cel produs de lovirea picioruşelor de lemn ale păpuşilor. În rest, tăcere, căci „din lădiţa magică săltau spre noi cei trei Magi, Irod neîndurătorul, Marioara şi Vasilache, popa şi dascălul în continuă discordie, iaurgiul ispititor, bragagiul pe potrivă, vânătorul ţintaş, rusul şi turcul năvălitori, cu vestiri solemne, discordii clevetitoare şi certuri moralizatoare“, mărturisesc Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu. Aplauze frenetice şi apoi tăcere. Păpuşile minuscule şi cioplite dibaci intrau în scenă din nou, mişcate tulburător de „duhuri“ care aveau nume renumite, precum deja vestitul Dragomir Boltaşu din Filiaşi, Dragomir Vizanti din Dorohoi, „nepregetat venit pe la „iarmaroacele“ olteneşti de Sfântul Ilie şi Sfântul Dimitrie, ucigătorul de balauri“.
Alte vremuri, alt teatru
Anii au trecut, copiii care amuţeau la vederea minusculelor păpuşi din lemn şi a jocului lor fascinant au crescut. Şi, odată cu ei, şi lumea păpuşilor. Cutia magică plină cu păpuşi a fost uitată într-o zi în piaţă. Marionetele din lemn au părăsit-o pentru o casă mai bună. Teatrul păpuşăresc se adăpostise la Liceul „Regina Elisabeta“ (actualul edificiu al Facultăţii de Agricultură). Lucrurile se schimbaseră simţitor: „Intram într-o «odaie» mare, luminată, întâmpinaţi de sclipirile tandre din ochii unor învăţătoare de profesie şi inspectoare şcolare, care ctitoriseră acest templu, doamnele Stela Filimon şi Ştefania Alexandru, pe care le apropiem, în sufletele noastre fragede, de icoane numite Elena Farago, cântăreaţa Jenny Cilac sau anticăreasa Maria Gheorghiu… În 1848, în zi de Florar, am intrat, ca spectatori-plătitori, în fosta Şcoală «Lumina» de pe strada Calomfirescu (devenită Câmpia Islaz), în primul teatru de păpuşi decretat la Craiova… Aici, la «Lumina», îl admiram cu sufletul la gură pe bucureşteanul păpuşar Ferat, în spectacolele cu «Cenuşăreasa», dar spectacolele noului teatru mi se păreau dintr-o altă «lume». Pe 10 noiembrie 1949, noua odraslă a primit dreptul de a ocupa un loc al său, propriu, în mijlocul scenei Naţionalului craiovean (amfiteatrul Colegiului nostru – până aici numit «Carol I», dar devenit peste noapte «Colegiu popular») şi într-o încăpere din podul scenei. Aici s-au pus începuturile celebrului teatru de păpuşi craiovean, astăzi trecut de vârsta semicentenară, sub un nume şi o faimă mereu întărite prin culori, zboruri şi triluri: «Colibri»“, descriu cum nu se poate mai bine, în „Craiova, mon amour“, contemporanii acelor vremuri de pionierat Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu.
Şi alte păpuşi de lemn au venit să le înlocuiască pe cele vechi, care părăsiseră cu ani în urmă cutia cea magică din piaţă. Şi alte piese s-au născut: „Iliuţă şi coşarul“, „Găinuşa harnică“, „Anicuţa şi ursuleţii“, „Nichita, viteazul rus“, dar şi atât de apreciatul spectacol „Aventurile lui Tom şi Huck“, răsplătit cu un binemeritat premiu II pe ţară la „Săptămâna teatrelor din regiuni“ şi premii individuale pentru Eustaţiu Gregorian, Alexandra Davidescu, Violeta Ticea Ioachimescu, Ligia Tilici. Păpuşile moderne şi ai lor mânuitori au părăsit, de asemenea, teatrul, numai că de această dată temporar, pentru a aduna distincţii, aplauze şi aprecieri de la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi de la Bucureşti. Domnul Goe, personajele din „Cinci săptămâni în balon“ sau „Jucăriile Mihaelei“ au adunat medalii pentru a le aduce în casa lor şi a le pune la loc de cinste. Şi, totuşi, într-o zi, casa ce-i adăpostea şi-a închis uşile, iar păpuşile au rămas în faţa uşii, triste. Resemnate, şi-au căutat alt loc în urbe. Unul provizoriu. Azi unul, mâine altul. Mereu pe străzi, căci, de, aşa le-a fost dat lor… să trăiască.
