Nu sunt unul dintre cei 50.000

Am hotărât să nu merg în Piața „Mihai Viteazul“ vinerea trecută. Am decis să spun nu „șansei“ de a mă amesteca între zeci de mii de oameni (nu știu dacă au fost 50.000, cum estimau organizatorii, dar au fost suficienți pentru a-mi umple ecranul TV-ului) pentru a-mi aduce infima contribuție la „evenimentul muzical al anului“.
Recunosc, totuși, că sunt suficient de umană încât să mă ronțăie un soi de curiozitate, sau poate suficient de naivă încât să sper că ceva din show-ul din acest an poate să-mi restaureze încrederea în muzica românească, sau poate suficient de arogantă încât să aprind televizorul numai pentru a-mi acorda oportunitatea de a-mi da mie însămi dreptate.
Am văzut, pentru început, niște sâni foarte materni (adică mari și relativ lăsați) expuși aproape integral de o doamnă care, dacă nu mă înșel, e cunoscută drept Viorica din Clejani. Pe lângă cadența sâcâitoare a bustului dezgolit cu generozitate de doamna Viorica, am avut ocazia să-i surprind și dedesubturile rochiei, după care camera s-a mutat pe o domnișoară, fiica Vioricăi. Mama, fata și taraful au deschis grandiosul show aniversar cu o mică porție de manele pe care unii le intitulează, eufemistic, muzică lăutărească sau țigănească (cea din urmă variantă fiind perfect compatibilă cu tematica evenimentului, denumit sugestiv Romanian Music Awards).
După taraf a intrat în peisaj Giulia, care a cântat, statistic, aproximativ 5% din momentul său artistic. Alte 3 procente le-au revenit pasajelor în care a vorbit (frumos, ce-i drept, ca la radio), interacționând cu publicul, iar 2 procente merg către secundele în care a cântat publicul. Restul de 90% din timpul acordat se alocă de către urechile mele, fără drept de apel, falsatului insistent, prin care Giulia  a dovedit că este o persoană… perseverentă.
La al treilea moment muzical, am intrat, deja, într-un alt capitol pe care îl vom numi, simplu, playback. Știm cu toții, însă, că și playback-ul poate fi apreciat, atunci când scoate la iveală talentul mimetic al buzelor. Ei bine, nu a fost cazul, căci Alinka a fost cam tot timpul în contratimp la „Yette Mama“, așa că a ieșit un fel de canon vizual-auditiv. Pe scurt, a mimat atât de prost încât îmi vine mie să roșesc pentru ea.
Eu cred că RMA e un spectacol „mișto“ dacă îți plac gagicile… de poveste, adică jumătate îmbrăcate, jumătate dezbrăcate (deși cred că proporția tinde să fie ușor altfel în cazul acesta, și ar mai fi diferențe între fetele de la RMA și fata săracului cea isteață). Important e să aibă dimensiunile potrivite și să se miște suficient de bine încât să distragă atenția de la cât de prost cântă sau cât de prost mimează la playback. Dacă nu merge nici așa, se rezolvă problema cu mai multe dansatoare, situație valabilă și în cazul băieților. Să fim realiști. Nu avem artiste pe scena RMA, avem animatoare și, cel mult, cântărețe. Iar de excepții nu vorbesc, căci n-am avut răbdare să mai urmăresc până la apariția uneia.
Gala Premiilor INDUSTRIEI Muzicale Românești este un titlu corect. Căci vorbim de o industrie. Numai că problema apare acolo unde se ivesc în peisaj coșuri care fumegă și emană poluare și fabrici care distrug peisajul.