Diferența dintre un șef de stat și un papagal tricolor

Modul în care președintele Traian Băsescu și premierul Victor Ponta au abordat în ultimele zile temele de politică internă și externă subliniază diferența dintre un șef de stat capabil să se ridice la înălțimea marilor momente și un politician ridicol și slab, dispus să calce peste cadavre pentru a se menține la putere. Oricât ne displac opțiunile sale de politică internă, oricât de dubios și trist arată finalul de mandat, îți trebuie maximă rea-credință să nu admiți că președintele gesticulează în politica externă ca un conducător interesat de soarta țării sale, în timp ce premierul reduce totul la imaginea personală. Comparați rezultatele summit-ului NATO din perspectiva intereselor noastre cu tristețea de comisar european susținut de România la Bruxelles.  
Reflectați puțin la preocuparea președintelui de a menține țara ancorată în lumea occidentală, de a implica România în socotelile marilor puteri, de a spori importanța rolului Mării Negre sau a intelligence-ului românesc și puneți în paralel exclamațiile admirative ale premierului la adresa Chinei, declarațiile ușor iresponsabile despre „sprijinul mai mult sau mai puțin fățiș“ acordat Ucrainei sau fascinația pentru proiecte faraonice cu trenuri chinezești de mare viteză zburând prin România.  
Greu de imaginat ceva mai ridicol decât încercările disperate ale lui Victor Ponta de a învinovăți opoziția și pe Traian Băsescu de un previzibil eșec în obținerea unui portofoliu important la Bruxelles. Același Ponta n-a avut însă nici o jenă să paraziteze succesul României la summit-ul NATO, încercând să-și aroge o parte din merite.  
„Este o veste bună. A fost unul din momentele în care să ne luptăm între noi, românii cu români, președintele cu guvernul sau cu parlamentul, am pus toți umărul, am spus toți același lucru, președinte, premier, ministru de externe, ministrul apărării și am obținut ceva important pentru România – garanția faptului că nu vom fi niciodată singuri aici, la granița de est a NATO“, a spus Ponta.  
Pe scurt, acolo unde n-are atribuții constituționale (politică de apărare), premierul se împăunează cu rezultatele. În schimb, acolo unde întreagă responsabilitatea deciziei îi revine (nominalizarea comisarului european), viteazul Ponta arată cu degetul spre alții și țipă că e sabotat. Mare om.  
În textul „Mândri că suntem Chinezi“, Vlad Zografi a explicat bine de unde pasiunea unuia ca Victor Ponta pentru China și riscă o comparație cu Nicolae Ceaușescu în privința duplicității în politica externă. S-ar putea să fie ceva mai mult. Ponta manifestă de ani buni complexul adolescentului întârziat, refuzat la masa adulților unde se discută probleme importante. Din cauza acestor complexe în exercitarea puterii aleargă disperat după un selfie cu Obama, Putin sau cine s-o mai nimeri prin cadru. Iar chinezii știu să citească și să exploateze cu dibăcie vanitatea, orgoliul și frustrarea. Covoare roșii, primiri cu fast și salve de tun pentru ca micul politician să se simtă și el mare!  
Cineva mi-a relatat de curând o scenă pentru a ilustra mai bine complexele de autoritate ale tânărului Ponta. Pe vremea când era junior la partid, Ponta asista la discuțiile celor mari fără să scoată un cuvânt, încercând din când în când să emită o părere. „Victore, când o să ajungi măcar o dată ministru o să ascultăm și părerea ta. Până atunci, nu ne interesează“, i-ar fi retezat-o unul din liderii din garda veche. Tot în acest complex al tânărului ambițios, dar neluat în seamă, trebuie căutată explicația plagiatului. Ponta și-a falsificat studiile sperând să obțină un plus de autoritate profesională, să câștige puțină greutate în CV.
În schimb, Traian Băsescu se află exact la antipod. Este identificat rapid în politică drept „masculul alfa“, se pricepe să atragă atenția, să-și seducă interlocutorii. Știe, orice am spune, cum să procedeze pentru a fi luat în seamă, în nici un caz igorat sau tratat ca neserios.  
Pentru unul cu mentalitate de subordonat ca Victor Ponta, simpla prezență în apropierea unui lider puternic îi provoacă reacții isterice. Merge cu spatele la Cotroceni sau tace cu ochii în tavan, dar compensează la televizor, unde scuipă flăcări. Iată-l comparând regimul Băsescu cu regimul nazist, anunțând „debăsificarea“ societății românești sau amenințând cu o nouă suspendare.  
Diabolizarea lui Băsescu reprezintă ceva mai mult decât o simplă tactică electorală. Este, dacă vreți, simptomul extremei lașități. Numai liderii slabi procedează așa. Lovesc năprasnic în cei puternici, dar numai în absența și eventual cu mâna altora. Amintiți-vă, dacă doriți exemple suplimentare, cum fuge Ponta de ziariști când încep întrebările incomode sau cum dispare din țară pentru a se deroba de răspundere când guvernul sau parlamentul comit câte o porcărie.  
Liderul PSD a stat mereu la mâna altora: la comanda baronilor, la dispoziția mogulilor, în umbra unui lider mai puternic decât el (Dragnea, Antonescu, Băsescu). A părut să aibă mereu o comandă externă, o cheiță, un buton de manevră. Alții l-au ajutat să pară autonom, mare și puternic. Chiar lui Traian Băsescu îi datorează ceea ce este azi: doar președintele l-a pus de două ori premier, l-a sprijinit pe amicul Ghiță să-și facă televiziune și a pus umărul cât a putut la alegerea sa în fruntea PSD acum patru ani. În fine, tot în complexele sale de autoritate trebuie căutată și obsesia pentru tricolor, România, valori naționale.  
Desigur, PSD apelează în mod tradițional la naționalism în campaniile electorale, fiind o metodă facilă de a obține voturi, dar și un mod de a îndepărta România de modelul occidental. Dar mai este ceva: tricolorul reprezintă o sursă sigură de alimentare cu falsă legitimitate pentru un lider disperat după un plus de recunoaștere. Tot ce face este pentru și în numele poporului, iar acesta îi încredințează marelui lider misiuni istorice. Schema clasică a tuturor demagogilor de a se umfla în pene.
Atât de mult abuzează Ponta în ultima vreme de simbolurile naționale încât uneori arată ca un papagal tricolor, care – în afară de „Mândri că suntem români“ și „Jos Băsescu“, „suspendare“ nu știe să spună ceva demn de atenție din partea cuiva care vrea să ajungă președinte.