Cuvintele, purtarea şi atitudinea premierului Victor Ponta degajă tot mai intens sentimentul că el este soarele în jurul căruia se învârteşte lumea. „Nu suntem Dumnezei“, a decretat, luni, premierul Victor Ponta, adăugând că, în calitate de fost procuror, se include în această categorie. Dar, în calitate de premier, este oare Dumnezeu? Este cel mai puternic, reperul, lumina ţării? Este. El, premierul, dictează cum e bine să se desfăşoare o anchetă penală. Miniştrii se execută cât ai clipi, procurorii ascultă cuminţi. Deunăzi, acelaşi Victor Ponta ameninţa un director CFR „că-i trimite DNA-ul pe cap“. Teleconferinţele de la guvern sunt întotdeauna un bun prilej de a-şi etala atotputernicia, împărţind mustrări şi aprecieri după bunul plac.
Alteori, Victor Ponta desfiinţează pe loc taxa de la nu ştiu ce pod doar pentru că îl deranjează imaginile cozilor kilometrice de maşini prezentate la televizor. Nu are la bază nici un studiu, nu-i pasă de eficienţa economică a unei măsuri atât de radicale, ci se bazează exclusiv pe impresia personală, cum bine observa colegul Vlad Petreanu într-o postare pe blog. Premierul ştie mereu ce-i mai bine pentru ţară.
Premierul-soare nu mai întâmpină nici un fel de opoziţie nici din interior, nici din afară. Nimeni nu-l opreşte să exercite în mod arbitrar puterea. Le-a comandat procurorilor ca propriilor subordonaţi? N-au decât să-şi bage minţile în cap. Cârâie puţin Morar şi Macovei? Şi ce dacă? Sunt doi, adică îngrozitor de puţini, şi trec oricum la categoria „băsişti“, deci nu se pun.
Şeful Parchetului General tace, Ministerul Justiţiei execută cu plăcere, CSM stă cu capul între urechi, magistraţii revoluţionari de acum şase luni au leşinat. Câţiva şefi de instituţii din justiţie, datori cu o funcţie premierului, roiesc cu diferite ocazii în jurul său pentru a-i câştiga bunăvoinţa şi pentru a-l asigura mai departe de fidelitatea lor. Pe scurt, sistemul de putere s-a aliniat în spatele noului centru al ponositei lumi româneşti. Când o maşinărie atât de sofisticată începe să răspundă prompt la comenzi, fostul copilot, eternul secund, va fi simţit că a trecut, în sfârşit, la volanul mult dorit. Că toată ţara e la picioarele şi în mâinile lui.
Atitudinea de vătaf pe moşie transpiră din aproape tot ce spune în ultima vreme. „Nu se poate să am angajaţi care câştigă de trei ori cât mine“, a spus Victor Ponta. Observaţi că are angajaţi, nu subordonaţi sau colegi de guvernare. „Angajaţii“ nu sunt teoretic ai lui, ci ar trebui să fie ai noştri. Amploaiaţii care-l enervează cu salariile lor lucrează, tot teoretic vorbind, pentru binele public, nu pentru el. Şi da, în unele cazuri pot câştiga mai mult decât primul-ministru dacă au responsabilităţi, un volum de muncă şi o expertiză care-i îndreptăţesc să câştige mult. Dar a te raporta la funcţionari publici şi la demnitari ca la „angajaţii tăi“ înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât a trata statul ca pe propria moşie.
Beţia puterii se înteţeşte periculos când mai-marii planetei îţi întind, din calcul rece sau din pură politeţe, covorul roşu: ieri te-a primit cancelarul Germaniei, cel mai puternic om din Europa, mâine faci poze cu preşedintele Chinei. Ce mai contează Băsescu, Antonescu, Voiculescu după ce-ai dat mâna cu puternicii planetei? Cum să te mai cobori la nivelul lilipuţilor de la Bucureşti când tu te plimbi între giganţi? Orice prostie comite, azi se iartă. La Bruxelles e linişte, Europa s-a cam săturat, americanii şi britanicii aplaudă armonia aşternută peste micul stat barbar de la marginea lumii. Şi, uite aşa, un politician tânăr, inteligent şi abil ajunge să se umfle în pene atât de tare încât, ascultându-l, pare uşor desprins de pe pământul ăsta. Micul Dumnezeu al României priveşte totul de la înălţimi ameţitoare.
Pe Traian Băsescu, cel care ocupase până de curând tronul de Zeus, a ajuns să-l vadă ca pe un fel de muscă agitată între două geamuri. „Eu am râs de el, m-am amuzat“, a spus Ponta după ce Traian Băsescu l-a criticat de ochii lumii după un şir de orori: desfiinţarea licitaţiilor la marile companii de stat, mutilarea sistemului de achiziţii publice, eşuarea unor privatizări, proasta negociere a unor datorii uriaşe pe care statul român le are de recuperat etc. Coabitarea merge, evident, mai departe. Ponta-Dumnezeu îşi permite să-l ia peste picior, să râdă de zbaterile preşedintelui de a se înfăţişa din nou în postura de Zeus tunând şi fulgerând.
Prim-ministrul susţine, pentru a ridiculiza şi mai tare zeul decăzut, că în ziua supărării preşedintelui a fost în vizită la Controceni pentru a discuta despre acordul FMI, că nimic nu anunţa crizele făcute seara la TV şi că ieşirea partenerului de coabitare n-ar fi altceva decât o palidă încercare de a păcăli lumea. Probabil asta a şi fost. Îl auziţi pe fiorosul preşedinte spunând ceva despre agresiunea fără precedent a premierului împotriva justiţiei? Cine toarce azi ca un pisoi?
Ponta-Dumnezeu stă azi pe tronul puterii totale ocupat până de curând de Băsescu-Zeus. Cezarismul preşedintelui, astăzi imobilizat în cămaşa de forţă a coabitarii, se manifestă strident la Victor Ponta după primele şase luni, nu spre sfârşitul domniei, cum s-a întâmplat în cazul prizonierului de la Cotroceni.
Până şi pe aliaţii la guvernare a început să-i trateze cu aroganţă, arătându-le uşa în câteva rânduri. Mogulii din presă sunt la picioarele sale, din prietenie sau de frică, cumpăraţi sau intimidaţi. Victor Ponta şi partidul său sunt, în acest moment, în poziţia de a negocia uşor o nouă majoritate, având la dispoziţie o mulţime de variante: PDL, UDMR, PPDD, minorităţi, trădători din PNL sau diferite combinaţii între toate acestea.
Cum ajung politicieni inteligenţi să-şi gonfleze sinele atât de periculos încât să se creadă zei pe pământ? Pesemne că orice om care acum câţiva ani era luat peste picior în interiorul propriului partid, considerat imatur şi cam lipsit de autoritate, se răzbună pe umilinţele din trecut făcând exces de puterea dobândită. Orice complexat de dovedirea unui plagiat flagrant tinde să-şi ascundă slăbiciunile făcând demonstraţii de forţă. Orice muritor lăudat zilnic în oglinda televiziunilor, orice politician răsfăţat în sondajele de opinie, orice premier cu 70% sprijin în parlament ameţeşte, o ia razna dacă nu ştie să se stăpânească în faţa puterii absolute.
Puterea totală nu doar corupe, dar şi orbeşte. Românilor le plac tătucii pentru a avea pe cine să iubească şi să urască. Însă iubirea de la început se transformă implacabil în ură. Românii adoră să-şi devoreze tătucii. Victor Ponta ar trebui să-şi amintească din când în când de Adrian Nastase şi de soarta lui politică. El însuşi, Împăratul, a căzut de la înălţimile care-l ameţesc astăzi pe discipolul său când nimeni nu mai credea că Demiurgul cel rău ar mai putea fi, vreodată, coborât de pe tron, redus la un număr de deţinut.
Noul Dumnezeu va evita, poate, prăbuşirea dacă, în plină glorie, va privi, măcar din când în când, în oglindă murmurând cât să se audă: azi sunt nimeni, azi sunt nimeni.
Dan Tapalagă
HotNews.ro
