Intr-o vreme, imi facusem un obicei. De câte ori ma pregateam sa urmaresc o dezbatere televizata, imi propuneam sa vad câti vorbitori vor reusi performanta de a evita sa-si inceapa interventiile cu „deci“. Si m-am lamurit, relativ repede, ca putini se abateau de la regula. Unii tele-oratori se aratau, chiar, atât de fermecati de conjunctia in cauza, incât o asezau in debutul oricarei afirmatii. Si nu era vorba doar de persoane necultivate, care pot crede ca „deci“ e un cuvânt mai „subtire“, care asigura oarece lustru si produce o buna impresie. Am observat ca inclusiv intelectuali cu pretentii nu-si refuzau un mic „deci“ inaugural. De altfel, asta m-a obligat sa nu pun ticul lingvistic respectiv doar in seama faptului ca politicianul român nu prea are bune relatii cu limba in care isi declara cu infocare patriotismul. Am simtit nevoia sa caut si alte explicatii.
Cu acest prilej, am remarcat, o data in plus, ca nu numai economia noastra si institutiile se afla, cum se zice, in tranzitie. Nici limba româna nu face exceptie. Un popor – afirma cineva – isi pastreaza libertatea câta vreme isi pastreaza zeii si limba. Cum ne pastram noi „zeii“, adica valorile specifice, e un subiect prea complex pentru a-l simplifica acum. Ma marginesc sa spun ca, dupa parerea mea, ar fi timpul sa ne intrebam si cum vom intra in Europa: cu ce traditii? cu ce identitate? Dar in ce priveste pastrarea limbii, lucrurile sunt mai limpezi.
Pentru a te convinge, e suficient sa pornesti la intâmplare pe strazile Bucurestiului si sa contempli firmele. Undeva in zona selecta a Capitalei, am intâlnit o firma de un incântator ridicol involuntar. O reproduc pentru farmecul ei inanalizabil: „Chez Gigi“. Adica, in traducere: „La Gigi“. Gigi fiind, probabil, patronul localului. Ajunsi la portile Europei, „miticii“ tranzitiei nu se mai simt bine, se pare, in limba româna folosita de „miticii“ lui Caragiale, care se duceau, ca niste bieti provinciali, la „restaurant“, la „birt“, la „ospatarie“, la „bodega“ sau la „local“. Moda cere azi sa mergem la „fast food“. O firma ca „La Popescu“ e de negasit in Bucurestiul anului 2006. Ea suna prea neaos. In schimb, „romgleza“, ca sa folosesc o expresie propusa, se pare, de Eugen Simion, amestec de fandoseala si snobism, e la mare cinste.
Si firmele sunt doar un exemplu. In fapt, de pretutindeni, din ziare, din reclame, de la posturile de radio si de televiziune se revarsa asupra românului aflat in tranzitie un torent multicolor de limba smintita, in care, ca intr-un iarmaroc verbal, gasesti de toate: de la resturi ale „limbii de lemn“, la pretiozitati intrate in jargonul post-decembrist (ca „antamam“, „anvizajam“ sau „implementam“), la anglicisme, foarte gustate in cercurile fara o cultura reala, unde nimeni nu mai zice „clasa de mijloc“, ca orice topârlan neavizat, ci „middle class“.
Pe scurt, limba e o foarte fidela oglinda a tranzitiei noastre. Evolueaza haotic, pitoresc si imprevizibil. Dar sa revin la maniacalul „deci“. Sa fie vorba, m-am intrebat, de un simplu tic verbal, de un automatism, de o vocabula de umplutura? De o moda, poate? Explicatia la care m-am oprit eu e o simpla ipoteza. Se pare ca nu traversam un timp foarte favorabil indoielilor. Or, cineva care isi incepe orice interventie cu „deci“ te anunta, indirect, ca nu-si mai pierde timpul cu argumente. Sarind peste premisele rationamentului, iti impartaseste concluzia la care a ajuns.
