As fi dorit sa vorbim astazi despre primavara, despre frumusetea si prospetimea ei. Miracolul acesta divin al devenirii, desi se repeta in fiecare an, de fiecare data il intâmpinam cu aceeasi uimire si bucurie.
Dar nu pot sa ma bucur de primavara; si privind in jur, nu pot spune ca totul e frumos si proaspat, când realitatile politice, sociale, umane din jurul nostru poarta amprenta unui autentic tembelism. Tembelism cu care, dupa atâtia ani, ar fi trebuit sa ne obisnuim; ceea ce, unii dintre noi au si realizat. Dar acum e vorba si de o posibila primavara a istoriei noastre caci exista posibilitati sa ne alaturam civilizatiei europene, acolo unde ne sunt locul si menirea; chiar daca aceasta civilizatie are multe imperfectiuni.
Dar speranta acestei primaveri a destinului românesc e pe cale sa ne fie furata. N-ar fi de mirare, caci la noi totul se fura. Iar, in acest caz, exista un element inedit de originalitate româneasca; caci ne-o furam noi insine.
De fapt, in toata istoria noastra moderna n-am stiut sa gestionam corespunzator momentele importante, chiar si atunci când continutul lor era puternic pozitiv. Vina principala a apartinut clasei politice, si nu numai. Bizantinismul, balcanismul nostru funciar au influentat negativ comportamentul elitelor politice (ca si al oamenilor obisniti de altfel). Si daca totusi de multe ori lucrurile au evoluat favorabil asta se datoreaza faptului ca România a avut de multe ori noroc si n-a avut nevoie de mari oameni de stat.
Elita politica a generatiei pasoptiste este singura careia nu i se poate reprosa aproape nimic. Elitele acestei generatii erau mânate de sentimente, nu de interese, de patriotism, nu de parvenitism. Ele au fost formate (nu deformate) in marile scoli europene si au determinat intr-o mare masura posibilitatea realizarii micii uniri, eveniment de importanta cruciala in istoria noastra. Prima perioada care a succedat Unirii Principatelor a fost caracterizata prin entuziasm, prin recunoasterea necesitatii unor reforme, dintre care unele s-au si realizat. Dar cu timpul, balcanismul si bizantinismul nostru au diminuat europenismul sadit de pasoptisti. Coruptia, grefata pe imobilismul nostru balcanic, a capatat proportii alarmante. S-a apelat atunci la solutia unui domn strain. Carol I, cu toate limitele sale umane, are meritul de a incerca modernizarea României, prin introducerea unor institutii specifice civilizatiei europene. Numai ca acestea au fost introduse fara a se diminua vechile structuri si mentalitati. Si din nou balcanismul a temperat europenismul, creând astfel conditii optime pentru dezvoltarea coruptiei. Lucru evidentiat si in momentul inceperii primului razboi mondial, când s-a constatat precaritatea dotarii tehnice a armatei, sumele mari destinate acestui scop fiind subtilizate si indreptate spre buzunarele unor profitori.
Marea Unire, intâmpinata cu legitim entuziasm, a ridicat din nou problema unor reforme necesare; necesitatea lor a capatat aprobarea unanima, pâna când unii au sesizat pericolul pierderii unor privilegii.
Instaurarea puterii comuniste a constituit un alt moment important al istoriei noastre, cu multe valente negative. Puterea comunista si-a impus structura proprie, distrugând, de data aceasta, vechile structuri prin masuri de forta (nationalizarea, colectivizarea etc.). Lucrul acesta a fost facut printr-o teroare crunta. Intre 1947-1964, unul din 18 români a fost arestat, iar unul din 36 a fost ucis. Forta bruta a reusit sa impuna institutiile fundamentale ale comunismului, dar n-a reusit sa anuleze specificul nostru balcanic si bizantin; care, din contra, a obtinut conditii prielnice de mentinere si dezvoltare. Coruptia, iminenta in aceste conditii, a capatat insa un caracter oficial si politic.
A venit un alt moment de mare importanta al istoriei noastre; Revolutia din decembrie ’89. Care a creat impresia unei schimbari radicale, pe când in realitate schimbarile au fost minore, dirijate si bine planificate. Asasinarea grabita a celor doi, urmata de arestari ale unor demnitari comunisti au fost prezentate ca masuri normale si necesare la acel timp; si poate ca asa si este. Dar in spatele acestor fapte se ascund altele, pe care timpul incepe sa le scoata la iveala.
Evident, dramatismul (poate premeditat si bine regizat) al acelor zile a permis accesul la putere a unei anumite categorii de oameni: „Iar deasupra tuturora, se ridica cine poate“, spunea Eminescu. Dar, as adauga, si cine trebuia sa se ridice. Un alt aspect a fost dezvaluit de Stefan Andrei zilele acestea, intr-o emisiune televizata. Intreprinderile de comert exterior (Dunarea, Crescent etc.) erau dirijate de Securitate. Omorârea lui Ceausescu, arestarea lui Postelnicu si a altor demnitari (aici nu critic, ci doar constat) au permis securistilor din fruntea acestei institutii ca, scapati de eventualul control al superiorilor, sa-si insuseasca veniturile care veneau in tara anual la sfârsitul lui decembrie (coincidenta!) si care, in 1989 se ridicau la câteva miliarde de dolari. Miliarde care au disparut fara urma.
Dupa Revolutie s-a mimat introducerea unor structuri capitaliste, fara distrugerea structurilor comuniste. O astfel de altoire miciurinista nu putea duce la ceva bun; si nici n-a dus. S-a obtinut doar promovarea in etajele superioare ale puterii a unor persoane fie din vechiul regim, fie cu aceleasi caracteristici ca ale acestora. Si s-a mentinut caracterul politic si de stat al coruptiei.
Zilele acestea, la o emisiune televizata, Liiceanu junior, care traieste de vreo 12 ani in Japonia (si bine face) explica miracolul japonez prin aceea ca structurile fundamentale ale capitalismului sunt compatibile cu traditiile milenare ale poporului japonez, dominate de onoare, cinste, seriozitate, modestie, politete, decenta in exprimare si moderatie in exteriorizarea sentimentelor. Ceea ce la noi nu e cazul.
Ultimele alegeri ar fi putut constitui un punct de plecare solid catre o normalitate dorita; dar n-a fost sa fie asa. Balcanismul nostru a iesit din nou victorios. Aparent, viata politica plesneste de atâta democratie. Avem partide diverse, de opozitie sau la putere. Dar când e vorba de probleme fundamentale (coruptie, justitie, controlul averilor), diferentele ideologice (asa- zise) dispar. „Nu spera când vezi miseii / La izbânda facând punte“.
Partidul principal de opozitie, asa-zis socialist, este plin de fosti si actuali, in mod egal imbuibati si inavutiti; si-ar putea schimba numele in PCR, adica partidul coruptilor din România, daca n-ar exista corupti si in cealalta parte; nu asa multi, dar totusi destui.
Partidele aflate la putere (oare chiar la putere?) se consuma in certuri cretine, in confruntari de orgolii, care ar putea fi indreptatite, daca persoanele care le revendica ar avea o valoare certa; ceea ce nu e cazul.
Sa speram la o regenerare a clasei politice actuale? Unuia care ar incerca sa faca acest lucru i-as aminti tot de Eminescu: „Te-or intrece nataraii / Chiar de-ai fi cu stea in frunte“.
Schimbarea in bine va avea sorti de izbânda când se va exprima de jos, nu de la vârfurile actualei societati. Atunci când cetateanul simplu va gândi el insusi, lepadându-se de conceptia adânc si premeditat indusa, conform careia sefii gândesc pentru noi, iar noi numai executam.
Lucrurile vor incepe sa mearga bine când societatea civila va trece de la activitatea de analiza si de evidentiere a realitatilor la actiuni concrete.
Acum, in Franta, sindicatele, oameni simpli au iesit in strada fiindca o lege recent elaborata ar putea aduce prejudicii unui segment al societatii. Cu toate acestea, si altii, asupra carora legea respectiva n-ar avea efecte negative, au aderat la protestele celor in cauza.
La noi, ati vazut sindicatele protestând la unison impotriva coruptiei generalizate, principala cauza a dificultatilor actuale?
As! Pai atâtia lideri sindicali ar putea fi vizati!
Ati vazut sindicatele protestând impotriva functionarii defectuoase a unor institutii fundamentale ale statului, cum ar fi parlamentul sau justitia? Pai daca justitia ar merge bine, câti n-ar avea de suferit. Ca sa nu mai vorbim despre drama care ar fi generata daca CNSAS si-ar indeplini cum trebuie menirea pentru care a fost creat.
Asa ca ne continuam traiul nostru, rasaritean si moale. In orizontul nostru strâmt balcanizat, tot privind la zburdalniciile politicienilor nostri iubiti, am uitat ca avem o tara de al carui destin trebuie sa ne ocupam. Am uitat ca afara e primavara. Am uitat sa iubim florile, cerul albastru, padurile.
Si totusi „Frumoasa esti padurea mea / Cu frunza ta cea rara / Când printre crengi adie-abia / Un vânt de primavara!“.
