Nici o surpriza in felul cum arata bilanturile in acest sfârsit de an. Ele se inscriu in canoanele cunoscute. Cel expus de primul ministru, d-l Tariceanu, e imaculat, fara nici o pata. Seamana cu zapada virginala cazuta in prima zi când a nins. Nimic din necazurile si grijile României reale n-a reusit sa tulbure buna dispozitie a guvernului. D-l Basescu a fost ceva mai smecher. A acceptat ca exista coruptie, dar s-a grabit sa adauge ca ea exista „in trecut“. Prezentul vazut de la Cotroceni e si el neprihanit. Numai perceptia „noastra“, a populatiei, nu observa asta. Am ramas cu fixatia „tepelor“ promise de Traian Basescu in campania electorala si, intrucât n-am vazut, in 2005, nici un mare corupt ajuns intr-un tribunal, socotim ca lupta anticoruptie n-a fost decât pantomima si vorbarie. De fapt, ne sugereaza d-l presedinte, procurorii isi fac treaba, dar rezultatele nu se vad pentru ca ei lucreaza… in trecut. Cum era de asteptat, bilantul facut de Opozitie, pentru anul 2005, e negru, intunecat, sumbru. Doar ca, neavând simtul ridicolului, PSD se considera un partid de stânga obsedat de situatia celor sarmani.
Concluzia se impune de la sine. Politicienii nostri nu stiu sa minta. O fac intr-un mod atât de grosolan incât n-au nici o sansa sa fie luati in serios de cineva cu judecata limpede. Cum sa crezi ca anul 2005 a fost in România curat ca lacrima, cum ar vrea sa ne faca sa credem guvernul si presedintia? Sau cum sa crezi ca PSD are sensibilitati de stânga si ca (atentie!) e nemultumit ca Traian Basescu nu si-a respectat promisiunea de a ridica „tepe“ in Piata Victoriei?
In schimb, sunt, partial, surprins de un „specific“ al acestui decembrie 2005. De nu cumva ma insel, e primul decembrie din ultimii saisprezece ani in care, fie nu se vorbeste deloc de evenimentele petrecute in România intre 16 si 22 decembrie 1989, fie se face formal. Am zis „sunt, partial, surprins“ deoarece, pâna la un punct, inteleg aceasta retinere. Ea are explicatii asupra carora nu e cazul, cred, sa insist prea mult. Dupa saisprezece ani, locul solidaritatii l-au luat singuratatile, iar locul starii de gratie l-a luat, in sufletele multor români, o stare de greata. De la vorbele inflacarate despre „revolutie“ s-a ajuns la teoria „loviturii de stat“. Multi români saraci au saracit si mai mult in acesti ani, in vreme ce, la celalalt pol, au aparut averi fabuloase, multe dintre ele greu de justificat. Democratia „originala“ din anii ’90 a evoluat spre un regim oligarhic, iar coruptia s-a banalizat atât de mult incât pare astazi o fatalitate.
In atari conditii, e pe jumatate explicabil ca multi români au azi alte griji decât aceea de a-si aduce aminte. Dincolo de aceasta explicatie, insa, imi aduc aminte ca, prin anii ’80, tineam un jurnal pe care il am si azi undeva, printr-un sertar, dar nu mai vreau sa-l public. Il intitulasem „A doua politie“ deoarece ma persecuta ideea ca organizatorii fricii contau pe frica noastra si se serveau de ea. Citam acolo, in paginile acelui jurnal, ceva ce citisem in anticul Strabo: ca, de fapt, Corcyra (actualul Corfu) a fost o cetate infloritoare, dar, dupa multe tiranii, când si-a câstigat libertatea, n-a mai stiut ce sa faca cu ea. Si ma miram. E posibil asa ceva, oare? ma intrebam nedumerit.
Azi, nu ma mai mir. Am vazut cu ochii mei cum e sa-ti câstigi libertatea si sa nu stii ce anume sa faci cu ea. Istoria noastra post-decembrista e foarte graitoare in aceasta privinta. Dar, oare, uitarea si indiferenta indreapta ceva? Nu, cumva, ele ajuta eroarea sa continue, demonstrând ca nu suntem dispusi sa invatam nimic din ceea ce am trait?
Iata de ce, fara sa fiu un adept al aniversarilor sau comemorarilor cu orice pret, nu mi se pare un semn bun plictiseala care a coborât peste amintirea evenimentelor de-acum saisprezece ani. Orice am crede despre ele.
