Zona cerebrală unde se naşte credinţa
în Dumnezeu
Dacă Dumnezeu există, atunci creierul uman este cea mai bună oglindă pentru a reflecta acest fapt. Atât în cazul credincioşilor, cât şi al ateilor, problema existenţei divine implică zone foarte evoluate ale scoarţei cerebrale care, la fel ca şi capacitatea de a crede în divinitate, sunt absente la alte specii. Prin intermediul unei liste de întrebări pe teme religioase şi cu ajutorul unui „aparat de fotografiat“ pentru creier, precum rezonanţa magnetică funcţională, o echipă de specialişti de la National Institutes of Health (Nih) din SUA a reuşit să identifice zonele cerebrale „responsabile“ cu credinţa. „Acest subiect este destul de delicat. Obiectivul nostru nu era să îl găsim pe Dumnezeu în creier, ci să înţelegem ce se întâmplă în creier atunci când ne gândim la divinitate. Am descoperit că persoanele care nu cred reacţionează în mod similar cu credincioşii atunci când li se adresează întrebări despre religie. Indiferent de răspunsurile pe care le dau, instrumentele intelectuale folosite pentru a aborda tema divinităţii sunt aceleaşi pentru toţi“, a explicat Giovanna Zamboni, membră a echipei de cercetători.
După ce au întrebat în jur de 60 de voluntari dacă Dumnezeu e implicat sau nu în chestiunile pământeşti – „Voinţa Sa îţi ghidează acţiunile?“ sau „Vă aşteptaţi la o pedeapsă din partea Lui?“ -, în creier se activează zone ale scoarţei frontale, legate de gândurile abstracte şi de deciziile cu privire la care este cel mai adecvat comportament. Reflectând pe marginea emoţiilor atribuite divinităţii (furie, dragoste, sentimentul de protecţie), creierul reacţionează ca şi cum s-ar afla în faţa altei persoane şi ar încerca să descifreze starea sa mentală prin intermediul expresiilor faciale sau al comportamentului. Doctrinele complexe precum cele despre Sfânta Treime şi creaţia lumii au nevoie de funcţia gândului abstract, specifică doar omului. În schimb, rugăciunile sau anumite ceremonii religioase activează zona vizuală a creierului.
