Nu puţini sunt copiii care suferă din lipsa atenţiei părinţilor sau din cauza firii hiperprotective a acestora. Ei reacţionează diferit, de la caz la caz: unii se închid în ei, sunt timizi, alţii sunt hiperactivi ori indiferenţi şi, în cel mai rău caz, agresivi sau opoziţionişti.
Timiditatea
Se pretinde un fel de perfecţiune din partea copilului, părinţii aşteaptă multe din partea lui, iar acesta creşte cu teama de a nu greşi, de a nu se ridica la nivelul aşteptărilor.
Atunci când greşeşte, i se reproşează şi i se atrage atenţia că nu a fost destul de atent, că nu s-a străduit îndeajuns sau este comparat cu alt copil care s-a descurcat mai bine. Astfel, încrederea în sine scade foarte mult şi copilul nu mai ia iniţiativa de teamă că ar putea greşi undeva şi că şi-ar dezamăgi părinţii. Familia acestui tip de copil este autoritară şi accentuează timiditatea acestuia prin comparaţii şi reproşuri.
Un copil timid creşte şi în familiile hiperprotective, care manifestă o grijă exagerată faţă de acesta. Îl ajută în orice sau preferă să facă ei totul în locul lui, pentru că îl consideră mult prea mic pentru a face faţă singur. Copilul nu poate vorbi cu oricine, nu poate mânca orice, se poate lovi uşor… Teama aceasta exagerată a părinţilor este transmisă şi lui. Este o prelungire a anxietăţii părinţilor, care îi refuză anumite drepturi şi îl inhibă.
Hiperactivitatea
Părinţii au tendinţa de a exagera în toate, chiar şi când lucrurile merg perfect. Ba că se întâmplă ceva cu micuţul, ba că se comportă ciudat de la o vreme, cu toate că nu-i aşa. Nu par să audă sau să vadă ceea ce se întâmplă cu adevărat cu el. Acest copil face parte dintr-o familie anxioasă, care nu-l poate ajuta sau accepta aşa cum este. Acesta încearcă să le arate părinţilor că totul merge bine, că el e pe drumul cel bun, dar nu ajunge la nici un rezultat. Părinţii rămân fixaţi pe anumite lucruri, iar prin atitudinea lor nu fac altceva decât să arate copilului lor drumul spre depresie.
Indiferenţa
Programul încărcat, timpul foarte scurt pe care părinţii îl petrec alături de copil îl pot afecta. Faptul că ei nu participă alături de el la anumite activităţi, că nu manifestă interes pentru preocupările sale poate duce la indiferenţa copilului faţă de părinţi. De cele mai multe ori, acesta se îndreaptă afectiv către persoanele care au într-adevăr grijă de el: bunici, dădacă, rude apropiate, care îl ajută zi de zi în lipsa părinţilor. Cu toate că acesta se va dezvolta din punct de vedere intelectual, evită să se implice în relaţii cu alte persoane pentru că resimte lipsa afecţiunii relaţiei autentice dintre părinte şi copil sau va căuta afecţiunea în altă parte şi va fi în continuare complet indiferent faţă de familia sa.
Agresivitatea
Pedepsele şi ameninţările perturbă comportamentul copilului. Astfel de metode de corecţie nu fac altceva decât să îl transforme şi pe el într-o persoană agresivă. În alte cazuri, agresivitatea copilului este un mod de protest. Acesta încearcă să atragă atenţia asupra sa şi a faptului că el suferă, e singur, trist şi are nevoie de consolare. Aceste cazuri pot apărea des în urma divorţurilor.
Opoziţia
Reguli, reguli şi iar reguli. În cele din urmă, copilul va încerca să iasă din acest sistem rigid de educaţie protestând. Se opune, refuză mediul în care a crescut. Familiile de acest gen, care impun anumite reguli, care au principii învechite, au tendinţa de a anula creativitatea şi spontaneitatea copilului, fapt pentru care el doreşte să iasă din acest tipar şi să aibă puterea să decidă pentru el.
