Copiii căpşunarilor, între normalitate şi fenomen social

Fiecare societate îşi construieşte propria versiune a lumii, „adevărurile“ ei. Diferitele interpretări ale realităţii ar fi bine să nu fie limitate la o singură versiune, ci să integreze observaţii din sfera economică, politică, socială, psihologică, apoi morală şi educaţională, în condiţiile specifice perioadei în care facem această analiză.

De multe ori, în contextul în care scriem un articol, un studiu sau prezentăm un caz, avem tendinţa să privim, oameni fiind, din perspectiva senzaţionalului, accentând latura dramatică.

Din punct de vedere sociologic, oamenii creează ceea ce se numeşte construcţia socială a realităţii. Studiile asupra interacţiunii sociale examinează comportamentul oamenilor la nivel microsocial. El se concentrează asupra acţiunilor de zi cu zi ale oamenilor, a felului în care îşi duc viaţa şi a modului în care trăiesc efectiv. Actul de a atribui un sens în context social se numeşte „definirea situaţiei“. Sensurile pe care oamenii le atribuie lumii din jurul lor îi fac să acţioneze în anumite feluri. Drama este că dacă oamenii definesc situaţiile ca fiind reale, ele devin reale prin consecinţele lor. Modul în care oamenii definesc situaţiile influenţează felul în care vor interacţiona unul cu celălalt.

Din cauza situaţiei economice din ţară, mulţi români au ales să plece la muncă în alte ţări, însă multe naţionalităţi se confruntă cu această „problemă“, ar spune analiştii din sfera socială, „soluţie“ ar spune analiştii economici. Dar celelalte naţionalităţi nu au această latură dramatică a poporului român, nu au o mioriţă unde un român simplu, credincios şi cumsecade se tânguie şi aşteaptă împăcat sfârşitul ca pe un destin implacabil (de multe ori m-am întrebat cum ar fi rezolvat un cioban american problema) şi nu au avut nici o poveste cu un drob de sare gata să cadă de pe sobă şi să facă din această situaţie simplă o adevărată dramă existenţială. Dar acesta fiind specificul poporului nostru am reuşit acum câţiva ani să arătăm lumii întregi dezastrul din casele de copii, iar acum mai sunt încă unii fraţi europeni care asociază România cu imaginile acelea, bine prezentate de operatori şi cameramani cu experienţă.

Se pare că profilul nostru psihologic se manifestă iar şi dă în clocot de atâta grijă şi indignare peste graniţele ţării, să nu cumva să ne dezmintem, să nu uite Europa ce mari probleme avem cu copiii orfani şi părinţii plecaţi care i-au abandonat, nemiloşi, părinţi barbari care şi-au lăsat copiii pe străzi, în grija nimănui..

Este foarte adevărat. Avem copii abandonaţi, avem copii crescuţi cu chiu, cu vai de bunici depăşiţi de mult de tupeul şi obrăznicia nepoţilor din clasele primare, avem copii care se cresc unii pe alţii şi aşteaptă suta de euro care vine sau nu, avem tristeţe şi deznădejde, avem copii obraznici şi copii care nu se spală conştiincios pe dinţi, copii care nu au ce să mănânce şi avem copii needucaţi care vorbesc urât, stau pe internet şi se îmbolnăvesc uneori, somatizând durerea pe care o simt după „mami sau tati“. Am văzut copii care zăceau efectiv, fără un diagnostic medical concludent, zăceau de dor şi se uscau la propriu, slăbind, am văzut un băieţel pe care bunica l-a dus la spital să-l opereze de apendicită pentru că se plângea de durere de burtă. Nu i-a trecut nici după operaţie… L-a adus la psiholog. Voia doar să vină „mami“ să-i pună mâna pe burtică aşa cum făcea când era mic. Mami nu putea veni, evident că era în Spania şi dacă venea îşi pierdea serviciul. Am întâlnit o fetiţă de 14 ani care slăbise ajungând la 29 de kilograme! Pentru că nu mai avea nici o veste de la tatăl ei. Rămăsese în ţară cu mama… Avea coşmaruri şi cearcăne. Ar fi vrut să îl caute cu interpolul, fuseseră la ambasada Spaniei, nimeni nu ştia nimic… Aş putea continua să scriu despre impactul psihologic pe care îl are lipsa de model matern sau patern, despre lipsa de autoritate la nivel familial, în primii ani de viaţă, şi faptul că mai târziu, la nivel social, pot apărea probleme de devianţă legală şi socială. Ei se confruntă deja cu probleme psihologice pe care generaţia bunicilor nu le-a trăit şi nu prea ştiu cum să le facă faţă.

Atitudinea pe care agenţii importanţi ai socializării, mass-media, şcoala, biserica, comunitatea, o au, sensul pe care îl dau acestei realităţi sociale pe care noi toţi o trăim, pot agrava prin amplificarea dezastrului, anihilând, paralizând până şi cea mai mică încercare de normalizare, pe care cei rămaşi în familie, acasă, o încearcă, sau pot ajuta prin depatologizare.

Ar fi de dorit să vorbim despre verticalitate, despre contextul economic din Europa zilelor noastre şi să ne amintim că există tot la noi, la români, acea frumoasă demnitate a Brâncovenilor şi a copiilor lor şi, în loc să ne jelim, să căutăm acţiuni concrete prin care să îi putem ajuta. În loc să fim întreaga naţiune un tragic cor antic, cântând drama bieţilor copii şi a familiilor destrămate, am putea vedea că în fiecare ţară se întâmplă la fel, că fiecare popor are forţă de muncă în afara graniţelor ţării. Fiecare instituţie ar putea face câte ceva dacă îi priveşte obiectiv pe copiii rămaşi acasă. Nimeni şi nimic nu pot înlocui pe mama sau pe tata, dar un cuvânt de încurajare venit de la preot pentru bunică, spunându-i că mai are şi Dumnezeu grijă, o poveste spusă de educatoare şi o vizită cu toată clasa organizată de învăţătoare acasă de ziua unui astfel de copil sunt mult mai constructive decât orice analiză, articol sau studiu social. Copiii aceştia au nevoie de acţiuni, de susţinere, de îmbrăţişări şi, mai ales, de zâmbete.

Noi şi numai noi construim realitatea pe care o trăim. Noi şi numai noi putem depatologiza suferinţa, perfect conştienţi că acestor copii le lipseşte căldura unui părinte. Şi mai putem gândi că noi, părinţii rămaşi acasă, mai suntem uneori „părinţi de weekend“, nici noi nu suntem perfecţi… şi poate ar fi mai uşor de suportat dorul de mamă al copilului din vecini dacă i-am zâmbi, oferindu-i o îmbrăţişare şi o prăjiturică, decât o privire tristă şi sentimentul că viaţa lui este sortită eşecului! Hai să definim această situaţie ca făcând parte din construcţia socială actuală şi să admitem că şi copiii aceştia pot fi priviţi prin sfera normalităţii. De atitudinea fiecăruia dintre noi depinde să îi despovărăm. Le putem dărui pentru început dreptul la normalitate!