Pentru mulţi vârstnici din Craiova, uitarea şi nepăsarea familiei îi trimite în singurul loc care-i mai poate primi: căminul de bătrâni.
Pe strada Tabaci nr. 3, chiar în spatele Spitalului Judeţean, o clădire cu curte închide între porţi şi uşi de garsoniere strâmte sute, mii de amintiri, de fotografii de familie şi de rămăşiţe ale unor vieţi altădată fericite. Este căminul de bătrâni – azilul, cum îl numesc, aproape silabisit, majoritatea celor care locuiesc aici. Ultima staţie, ultima oprire. După copilării din alte vremuri, tinereţi cuminţi sau zbuciumate, cariere, căsnicii fericite – sau mai puţin – după emoţii la prima zi de şcoală a copilului, prima zi de facultate şi primul nepot ţinut în braţe, bătrânii se opresc aici, rând pe rând. Cu un geamantănaş ros pe la încheieturi în care şi-au aşezat, cu grijă, între mileuri îngălbenite, hainele pentru ultimul drum şi cu o plasă de pânză în care îşi poartă de-acum nelipsitele medicamente, bătrânii bat la poarta azilului. Majoritatea nu mai au familii. Fie le-au murit, fie i-au abandonat. Fie – şi cazuri sunt destule – au fost aduşi chiar de copii, atunci când serviciul, familiile şi viaţa nu le-a mai lăsat acestora timp şi răbdare să se ocupe de mamele şi taţii lor. Pentru că nu le-a fost dat încă să închidă ochii, au venit aici. „Foarte mulţi dintre bătrânii noştri sunt abandonaţi de familii“, spune Mihaela Deaconeci, directoare la Serviciul Public de Asistenţă Medico-Socială din cadul Primăriei Craiova, care adaugă: „Nu mai au unde să se ducă. Nu mai au casă, nu mai au nici măcar o cameră, un pat, în care să-şi odihnească bătrâneţile. E trist să vezi cum copiii pe care i-ai crescut, i-ai făcut oameni mari, pentru care te-ai zbătut, ai plâns şi ai râs la fiecare necaz, fiecare bucurie a lor acum te-au părăsit. La noi este singura lor şansă. Şi oricât de mult s-ar obişnui aici, oricât de bine ar fi îngrijiţi şi trataţi aici, trebuie să recunoaştem că dorul de casă şi de familie nu le piere nici o clipă. Unii dintre ei sunt fericiţi să fie vizitaţi. Alţii însă aşteaptă în zadar să le deschidă cineva drag uşa camerei – nu mai au pe nimeni, sunt singuri, în cei mai grei ani ai vieţii: la bătrâneţe“.
