Foametea din Somalia, pe fondul celei mai grave secete din ultimele decenii din Africa de Est, nu reuşeşte să ţină prima pagină a ziarelor. De ce? Experţii interogaţi de jurnaliştii de la AFP consideră că acest fenomen grav, instalat deja de o lungă perioadă de timp, nu reuneşte elementele unei „bombe de presă“.
„O foamete avansează de-a lungul mai multor ani. Or, este foarte dificil de mediatizat un proces, spre deosebire de un eveniment“, subliniază Arnaud Mercier, profesor la Universitatea din Metz, specializat în practicile jurnalistice.
„Foametea nu poate fi un «breaking news» pentru că nu este brutală“, adaugă Rony Brauman, fost preşedinte al Medecins sans frontieres (MSF).
Dacă umanitatea deplânge acest fapt, care se traduce prea adesea într-o acoperire mediatică „dezinvoltă şi îndepărtată“, el recunoaşte totuşi o dificultate practică, inerentă jurnalismului: „Ziariştii vorbesc despre news, de noutate, aici suntem într-un trecut care revine indefinit…“.
În ce moment foametea îşi va găsi locul în agenda mediatică?
„Presa vorbeşte despre foamete atunci când încep să apară morţii. Are acest obicei, pentru a avea o poveste convingătoare, se concentrează pe morţi şi pe distrugere“, răspunde Susan Moeller, profesor de jurnalism la Universitatea Maryland (Statele Unite) şi autoarea unei cărţi dedicate acestui subiect („Compassion Fatigue: How the Media Sell Disease, Famine, War and Death“).
Şi un exemplu elocvent: foametea din Biafra (Nigeria), în 1968, care s-a soldat cu două milioane de morţi, a fost prima care a fost cu adevărat mediatizată. Publicarea primelor fotografii cu corpurile famelice a şocat lumea.
„Nevoia de reprezentare a foametei“
Şi un imperativ pentru a lansa cu adevărat acoperirea mediatică: imaginile care vehiculează stereotipuri ale imaginarului colectiv. „Migranţii care traversează deşertul, cozile de la distribuirea hranei, taberele de refugiaţi, cadavrele descărnate“, detaliază Susan Moeller, „este nevoie de reprezentarea foametei“.
Trebuie aşteptată această vizualizare, prin definiţie tardivă, aşa cum explică Rony Brauman, „nu vedem un corp descărnându-se de azi pe mâine“.
Un alt element esenţial semnalat de numeroşi experţi: nu poţi să te identifici cu victimele foametei, spre deosebire de cele ale catastrofelor naturale precum tsunamiul din decembrie 2004 din Oceanul Indian.
„În timpul unei catastrofe naturale, oamenii au impresia că pot fi utili şi pot schimba lucrurile, că pot ajuta o ţară să se repună pe picioare“, subliniază Susan Moeller. În schimb, „foametea este o problemă endemică. Se spune «pot salva acest copil, dar asta nu va schimba cu nimic situaţia»“, adaugă ea.
Miliţiile Shebab şi responsabilitatea populaţiei locale
Factor agravant al secetei care a făcut deja zeci de mii de morţi şi ameninţă 12 milioane de persoane în Cornul Africii, cu Somalia în frunte: ideea unei forme a responsabilităţii populaţiei locale, care frânează publicul în identificarea problemei.
În Somalia, insurgenţii islamişti shebab, care controlează zonele unde bântuie seceta, au expulzat la finele lui 2009 anumite ONG-uri şi agenţii ale ONU, agravând foametea.
„Contrar victimelor inocente ale catastrofelor naturale, cu care ne putem identifica, victimele acestei foamete sunt în acelaşi timp considerate «vinovate», din cauza miliţiilor shebab, tolerate de societatea somaleză care nu le respinge suficient de puternic“, precizează Rony Brauman.
