Chestionat despre sprijinul autorităţilor locale faţă de artiştii plastici, Cătălin Davidescu a spus că lucrul cel mai simplu de făcut, pentru toate neîmplinirile acestora, ar fi să se dea vina pe autorități, ele putând fi acuzate cu îndreptățire pentru indiferență, aroganță și altele, dar înainte să facă asta, artiştii ar trebui să se gândească la propriile lor inerții
Pentru cititorii GdS, Cătălin Davidescu a povestit, printre altele, despre primii paşi ai săi în critica de artă, cât şi despre activitatea filialei Craiova a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP).
I.J.: Deşi sunteţi absolvent al Facultăţii de Filologie, în prezent sunteţi cel mai cunoscut critic de artă din Bănie. Cum aţi ajuns critic?
C.D.: Vă răspund prima dată la afirmația cu „cel mai bun…“: sunt convins că este o exagerare politicoasă, care nu are legătură cu realitatea. Oricum, nu mi-am propus niciodată să devin „fruntaș în satul meu“. Întotdeauna am optat pentru prima parte a celebrei zicale populare și m-am manifestat în consecință, așa că, în Craiova, sunt o prezență publică mai mult decât discretă.
În ceea ce privește critica de artă, ce și cât sunt datorită prietenilor mei artiști din tinerețe, care, neavând pe altcineva la vremea aceea în Craiova, s-au gândit că este mai bine să-i „critice“ un prieten, decât cine știe ce „oficial“ amator. Printre mulții „vinovați“ cu ajutorul cărora m-am format în timp, nu aș ezita să-i enumăr acum pe ei: Sorin Novac, împreună cu care mi-am făcut debutul în această meserie de „erou umil“ (cum denumea Andrei Pleșu criticul de artă), Rusu Grigorian, Mircea Novac și Marcel Voinea, singurul rămas aici din vechea grupare optzecistă a Craiovei.
I.J.: Părinţii dumneavoastră, Horia şi Alexandra, sunt două nume celebre în Bănie, în România, cariera exemplară a dumnealor s-a confundat cu existenţa Teatrului de Păpuşi din Craiova… Nu v-au sugerat să le urmaţi cariera?
C.D.: Cu siguranță, nu, și mă bucur, mai ales acum, privind retrospectiv lucrurile, că au avut inteligența și, mai ales, dragostea de a mă feri să formez o „dinastie“ care la noi este scop familiar național atunci când părinții au reușit într-un domeniu. În acest sens, consider că a fost, este un gest de iubire să-ți lași copilul să se descopere și să se dezvolte singur, fără să-l încarci cu responsabilitatea propriilor tale orgolii. Asta nu înseamnă că nu m-au susținut și încurajat cu multă înțelegere în toate încercările mele de a mă identifica.
I.J.: Aţi scris despre foarte mulţi artişti plastici din Oltenia şi nu numai. Unii v-au mulţumit, alţii v-au înjurat. Care este relaţia dumneavoastră cu ei?
C.D.: Nu am ținut o contabilitate a artiștilor despre care am scris, însă știu sigur că nu am afirmat niciodată despre o expoziție sau un artist altceva decât am considerat adevărat în momentul acela. Am făcut asta în primul rând pentru mine și nu pentru ei, motiv pentru care nu am așteptat niciodată mulțumiri, dar nici cuvinte ofensatoare. Evident, am avut parte și de unele, și de celelalte. În ceea ce mă privește, am considerat întotdeauna această meserie ca o formă de mediere, dar și de salubritate în slujba publicului. Până acum vreun deceniu, mi-a reușit, însă, de ani buni, odată cu moda diplomelor pe bandă rulantă, publicul este tot mai confuzionat. În acest sens, orice voce de autoritate se aude tot mai greu în „corul“ diletanților. Am convingerea că această stare de lucruri este întreținută intenționat pentru a hrăni orgolii care în orice societate așezată nu ar fi putut să confirme. Funcția, relațiile, apartenențele sunt, din păcate, tot mai des, criterii de confirmare a calității, ceea ce este întru totul nociv. Pentru a vă răspunde concis, am o relație corectă cu majoritatea, amicală cu unii dintre ei, și de prietenie cu foarte puțini.
Brâncuşi şi zicala populară
I.J.: Aţi avut şi decepţii, în sensul că aţi lăudat un artist plastic la debut, apoi el n-a confirmat, dispărând pur şi simplu din „peisaj“?
C.D.: Da, s-a întâmplat de mai multe ori. Este însă ceva firesc, pentru că întotdeauna la debut consider că este aproape o datorie să încurajezi un tânăr care încearcă să își găsească propriul drum. Cel mai adesea, la tinerii care promit, întâlnești „citate“ din artiștii pe care îi admiră și astfel poți intui un parcurs virtual de succes. Faptul că, uneori, destinul său este altul se datorează nu doar liberului arbitru, dar mai ales inteligenței sale creatoare și, nu în ultimul rând, puterii sale de muncă. Nu întâmplător un artist de geniu, precum Brâncuși, își scrisese la capul patului cunoscuta zicală populară: „Scoală om nu sta ca javra și te ține de nimicuri/ N-aștepta să-ți vină tava cu halvale și fisticuri“.
I.J.: De ce n-aţi publicat cronicile într-o carte? Sau o aveţi în manuscris?
C.D.: Am mai multe manuscrise pe care încă ezit să le tipăresc din varii motive, mai mult sau mai puțin subiective. În cele peste trei decenii de activitate, critica de artă nu a reprezentat însă decât o parte a activității mele. Istoria artei, unde am două subiecte preferate, Țuculescu și Avangarda, ultimul dintre ele constituind și subiectul tezei mele de doctorat, și istoria literaturii, unde încerc să termin de publicat manuscrisele inedite moștenite de la scriitorul Nicolae Davidescu (1887-1954, fratele bunicului criticului Cătălin Davidescu – n.a.), sunt domenii care mă preocupă tot mai mult. Critica de întâmpinare pe care am practicat-o încă de la debut și pe care o mai fac ocazional, în presa de specialitate, nu cred că mai are în contextul actual, după cum afirmam și anterior, impactul necesar decât, eventual, pentru a hrăni orgoliul meu și al artistului, motiv pentru care nu o mai practic decât atunci când consider că poate deveni și o investiție profitabilă publicului.
Craiova nu are o facultate de arte plastice
I.J.: Cum apreciaţi activitatea filialei Craiova a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP)? Există invidii, răutăţi şi printre artiştii plastici?
C.D.: Îmi este greu să apreciez activitatea unei comunități din care fac parte. Risc să fiu subiectiv. Ea este, în mare, asemenea oricărei alte comunități artistice din țară. Faptul că nu există o facultate de profil în Craiova se simte atât în performanțele filialei, cât și în media de vârstă a membrilor. „Atelierul 35“ și-a încetat cam de mult activitatea, iar efervescența pe care o aduc, în mod firesc tinerii, în orice comunitate, încercăm să o suplinim prin expoziții ale unora care s-au stabilit deja în marile centre culturale.
I.J.: Cum vi se pare sprijinul autorităţilor locale faţă de artiştii plastici?
C.D.: Cel mai simplu lucru de făcut, pentru toate neîmplinirile noastre, este să dăm vina pe autorități. Ele pot fi acuzate cu îndreptățire pentru indiferență, aroganță și altele, dar vinovatul principal pentru tot ce nu am reușit să realizăm, și lista este lungă, suntem tot noi. Am convingerea că perseverența, disponibilitatea la dialog și, mai ales, performanța artistică reală, confirmată măcar la nivel național, pot genera o calitate superioară a vieții artistice din Oltenia. Există precedente în acest sens, vezi Teatrul Național, vezi, înaintea lui, Teatrul de Păpuși care, din nefericire, de foarte mulți ani nu mai are nici măcar un sediu… și am putea lua câteva exemple chiar din rândul breslei noastre. De aceea cred că, înaintea autorităților, ar trebui să ne gândim la propriile noastre inerții.
I.J.: Cine vă calcă pe urme (în privinţa criticii de artă)?
C.D.: Este o întrebare la care nu pot să vă răspund. Dacă cineva ar dori să apuce pe acest drum și ar considera că eu aș fi persoana potrivită să îl ajute, nu aș face nimic mai mult decât au făcut părinții mei cu mine.
