In cladirea H7 din Caminul de Batrini din Craiova, la rezerva 19, locuieste un batrinel cumsecade, cu vorba domoala si faima de poet. Toata lumea il stie pe Virgil Nedelcu, mester in a minui cuvintele si a le potrivi in rime. Nea Virgil are aproape 85 de ani si, desi a fost toata viata contabil, jongleaza cu cuvintele la fel cum odinioara jongla cu cifrele. In caminul pentru batrini, timpul trece greu cind nu ai pe nimeni din familie sau dintre prieteni aproape, asa ca Virgil Nedelcu a descoperit cel mai placut antidot impotriva monotoniei si a plictiselii: poezia.
Virgil Nedelcu este o prezenta tonica pentru orice interlocutor. Limpezimea gindurilor si claritatea exprimarii nu tradeaza deloc anii care s-au adunat peste sufletul lui, ramas inca tinar. In ciuda lucrurilor triste care i-au presarat viata, nea Virgil este un batrin plin de optimism si intelegere pentru tot ce i se intimpla. Moartea mamei cind el avea numai doi ani, abandonul tatalui, greutatile vietii si faptul ca acum isi petrece batrinetea intr-un camin de batrini, toate i se par lucruri cu care s-a impacat de mult, orinduite asa, prin voia Domnului, si carora nu poti decit sa te supui. In garsoniera micuta in care mai locuieste cu un tovaras „de amar“, nea Virgil si-a aranjat un colt in care isi scrie versurile cu o caligrafie de invidiat.
„Ma simt strain in orasul meu!“
„Viata noastra e ca o piesa/ Ce se joaca zi de zi/ Lumea-ntreaga e in viteza/ Pentru a fi sau a nu fi“, recita batrinul una dintre poeziile sale cind este intrebat ce virsta are. „Am 85 de ani si jumatate si asta nu ma bucura deloc. Am auzit ca la noi in tara durata medie de viata este de 71 de ani. Eu am cam depasit de vreo 14 ani regula“, spune batrinul zimbind amar, dupa care aduce lamuriri: „Pina acum citiva ani, cind ieseam pe strada, ma mai intilneam cu cunoscuti. Acum nu a mai ramas nimeni pe care sa il stiu. Ma simt strain in orasul meu!“. Regretul batrinului este ca anii care trec sint in contratimp cu virsta sufletului: „Noi imbatrinim, dar inima nu imbatrineste niciodata!“. Nea Virgil reuseste sa isi pastreze tineretea sufleteasca facind terapie cu… poezie. „Prima poezie am scris-o la 18 ani, cind m-am indragostit prima oara“. Batrinul recita si acum versurile de „debut“, amintindu-si cu claritate fiecare cuvint.
Scrisori in versuri
De pe masa incarcata cu cutii de medicamente si lucruri vechi, nea Virgil scoate, pentru cei curiosi sa-i vada creatiile literare, un caiet copertat colorat, asezat sub doua folii de aspirina. „E cadou de la comisia din Danemarca…“, explica batrinul. Intre copertile colorate, foile sint pline cu poezii dedicate persoanelor de care batrinul se simte apropiat, rude, prieteni de departe sau din camin, cunoscuti, …adevarate scrisori in versuri. Atunci cind poeziile au fost expediate catre cei aflati departe, batrinul a lipit pe foaia alaturata chitanta primita de la posta. Linga caietul cu poezii sint asezate cu grija mai multe dosare cu explicatii pe coperta: „Nostalgii. Cintece“, „Acte importante de natura politica si diverse“ etc. „Universul“ pe care nea Virgil si l-a creat in camera strimta mai cuprinde trei icoane, o diploma primita „pentru serviciile militare aduse statului roman in timpul celui de-al doilea razboi mondial“, doua fotografii din tinerete si un borcan plin cu flori. Lucruri marunte care aduna insa in ele povestea unei vieti intregi… Barbatul care locuieste in rezerva 19 din caminul de batrini te duce cu gindul la adevarul zicalei: „Cine nu are batrini sa isi cumpere!“.
