Toata viata lui – de om al muncii, desigur – a fost sofer. A inceput cu Steagul Rosu – primele camioane românesti. Dupa, nu a mai tinut minte numarul si nici felul masinilor cu care a taiat de la nord la sud si de la est la vest tarisoara asta. Bineinteles ca nu i-a mers rau deloc. Se stie: pe vremea cealalta (ca si pe asta, de altfel) soferii câstigau bine. Si traiau tot asa! „He, pai nici el nu mai stie câte muieri a tinut! Si toate numai una si una, de-l asteptau prin toate orasele României sa le plimbe, sa le faca placerile“, il da de gol Reta, ajunsa nevasta abia acum noua ani, dupa ce moartea primei neveste a dus la oficierea concubinajului de 37 de ani. „Ca si io tot de-aia l-am tinut: ma plimba!“, explica femeia atractia fatala pe care barbatul ei a exercitat-o toata viata asupra reprezentantelor sexului slab.
In ’89, Gheorghe Cioveie s-a pensionat. S-a apucat de agricultura, ca orice proprietar de pamânt care se respecta. N-avea insa indemânarea sapei, asa ca nu i-a placut prea mult munca la câmp. Acum vreo cinci ani, nea Georgica si-a descoperit totusi cea de-a doua vocatie. Si chiar daca nu pare, are mare legatura cu prima lui meserie!
Ziua munceste, noaptea creeaza!
„Am pacatuit mult la viata mea, numai rele am facut“, râde batrânul acum, clipind rar si cu inteles. „Asa ca, dupa pensionare, am inceput sa merg la biserica. N-am scapat nici o duminica si nici o sarbatoare. Si privind eu icoanele din biserici, mi-a venit intr-o zi ideea sa le copiez pe lemn. Sa le cioplesc!“.
Cum-necum, nea Georgica avea talent, desi despre el n-a stiut niciodata pâna atunci. A aflat rostul sculpturii, ce unelte ii trebuie, care lemn e mai bun, si-a strâns toate obiectele necesare si s-a apucat de treaba. Facutul icoanelor a devenit astfel o plata rezonabila pentru pacatele tineretii. Iar dupa numarul pieselor realizate pâna acum, e limpede ca nu a mai fost cineva ca nea Georgica!
„Câteva sute de icoane am lucrat, nici nu le-am numarat pe toate. Dar le-am dat pe majoritatea gratis, la rude, prieteni. Am facut troite: pe una am lasat-o cadou bisericii din Turburea, iar pe alta am vândut-o la Tulcea, pe unsprezece milioane. In rest, nu am câstigat mare lucru. De fapt, nici nu sculptez pentru bani“.
Chiar daca are 79 de ani, batrânul se descurca inca bine cu noua meserie de sculptor. Ba chiar munceste mai mult decât un agricultor obisnuit. Singur taie copacul cu drujba si il aduce acasa cu tractorul. Il imbucatateste apoi si baga trunchiurile la circular, sa le faca mici. Le trage la abrig – sa le slefuiasca, iar la sfârsit fixeaza bucatile de lemn la masa de cioplit. „La inceput desenam cu mâna libera. Nu ieseau prea bine, ca nu sunt pictor… De vreo câtiva ani, ma ajuta baiatul: face poza la icoana, o mareste la calculator si mi-o aduce pe hârtie exact la dimensiunea care imi trebuie. Eu nu trebuie decât sa dau cu creionul peste ea, sa se imprime pe lemn. La sfârsit iau dalta si o cioplesc“, explica nea Georgica intregul mestesug.
Doua, trei zile si icoana ar fi gata, daca batrânul s-ar tine de ea. Dar deh, ca orice artist, inspiratia este stapâna pe mâna creatorului. Iar daca batrânului ii vine ideea unei alte icoane, se apuca si de aceea. Si asa, lucrând in paralel la mai multe bucati de lemn, noapte de noapte – pentru ca ziua se ocupa de treburile gospodaresti dictate de Reta – nea Georgica sculpteaza sfinti si sfinte care sa-i ierte pacatele tineretii.
