Mai bolnav chiar decât pacienţii pe care trebuie să-i îngrijească este sistemul sanitar. O arată birocraţia din ce în ce mai mare, care îi împiedică pe bolnavi să primească asistenţă medicală. La Spitalul de Urgenţă Craiova, de exemplu, este o adevărată aventură să ajungi la un medic.
Încă de la intrarea în policlinică, te sperie numărul mare de bolnavi care aşteaptă înfriguraţi în sală ca să fie primiţi în cabinete. Mulţi stau în picioare, pentru că nu sunt scaune. Doar câteva banchete jupuite pe care oamenii bolnavi aproape se bat. Până la urmă, regulile omeniei îi obligă pe cei mai tineri să le cedeze locul vârstnicilor. Aglomeraţia este atât de mare, încât ţi se taie respiraţia. Nu este niciodată suficient aer.
Drum prin labirint
Policlinica oferă totuşi facilităţi pacienţilor care nu se pot deplasa. Cu condiţia ca aceştia să aibă însoţitori. Adică, pune la dispoziţie un scaun cu rotile, cu ajutorul căruia bolnavul să fie transportat din curtea spitalului până în sala de aşteptare. Însoţitorul lasă buletinul gaj, apoi se descurcă singur, pentru că spitalul nu are brancardier pentru policlinică. Iar căruciorul primit este ruginit, greu şi se blochează la tot pasul. Şi cum încurcate sunt căile prin Spitalul de Urgenţă, trebuie ori să fii un bun cunoscător al unităţii, ori să ai un plan de evacuare în caz de incendiu, ca să reuşeşti să ajungi cu căruciorul până la bolnav. O variantă ar fi ca acesta să fie însoţit de o rudă mai forţoasă, care să ia scaunul greu în spinare şi să coboare cu el pe scările din policlinică. Dacă nu se poate aşa, atunci trebuie apelat la alţi vizitatori binevoitori, altfel nu poţi să treci de trepte. Partea cea mai complicată urmează abia după ce „ai încărcat“ bolnavul în cărucior, care este total nepotrivit dacă acesta are piciorul imobilizat în atele până mai sus de genunchi. Neavând cum să-şi sprijine piciorul, trebuie să dai dovadă de ingeniozitate ca să depăşeşti momentul. O curea petrecută pe după talpă, iar la capătul celălalt mâinile bolnavului care scrâşneşte din dinţi ca să-şi ţină piciorul ridicat. Ştii că este chinuitor pentru el, dar nu ai ce face. Nu poţi să împingi căruţul şi să sprijini în acelaşi timp piciorul rănit.
Singura cale de acces este prin Urgenţă. Cu bolnavul în cărucior, te strecori cu greu prin mulţimea de pacienţi din triajul Unităţii de Primire Urgenţe. Nu ştii pe unde să o iei ca să ajungi mai repede în policlinică. Întrebi un băiat în halat care trece grăbit împingând o targă goală. Amabil, îţi răspunde din fugă: „Pe la lifturi!“. Ajungi la ascensoare şi rogi frumos o liftieră să-ţi transporte bolnavul până la etajul I. Roţile căruciorului se poticnesc la intrarea în ascensor. Împingi, apoi tragi cu putere ca să le deblochezi. Cu atenţie însă, ca să nu nenoroceşti bolnavul. Repeţi operaţiunea şi la ieşirea din lift. Îţi croieşti apoi drum spre policlinică prin coridoarele întortocheate. Ajungi în sala de aşteptare. Cu un efort supraomenesc şi ajutat de alţi oameni din sala de aşteptare, muţi bolnavul pe una dintre banchete. Nu de alta, dar mai sunt şi alţi bolnavi care au nevoie de căruciorul respectiv.
Goana după medicamente
Eşti „norocos“. Ai reuşit să intri în cabinet cu pacientul. De aici primeşti un bilet de internare. Te aşezi la altă coadă. De data aceasta, de la Biroul de internare. Cu puţin noroc, poate reuşeşti să termini în două ore. Te încearcă aceeaşi senzaţie de sufocare din sala de aşteptare. La doi paşi de tine sunt alte cozi, la uşile cabinetului de expertiză medicală. Zeci de oameni bolnavi aşteaptă şi acolo de ore bune. Îţi dai seama că bolnavul are nevoie de pijamale, mâncare, şerveţele, diferite obiecte de igienă. Suni repede o prietenă şi o rogi să vină la spital cu o pijama cumpărată de la cel mai apropiat butic. Nu contează mărimea, dar să nu fie verde. O rogi să îţi aducă şi 50 de lei, cu împrumut. Poate e nevoie de medicamente, feşi sau altceva.
Se dovedeşte că ai calculat foarte bine. Era nevoie de pijama şi de bani de medicamente. Nici nu ajungi bine cu bolnavul în secţie, că medicul îţi şi scrie o reţetă cu antibiotice. Îşi lasă şi parafa pe reţetă, dar omite să treacă unitatea care a eliberat-o. Apoi pe o bucată de hârtie îţi face şi o listă cu perfuzoare, seringi şi feşi, pe care trebuie să le cumperi urgent. Nimic parafat sau semnat oficial pentru ca pacientul să nu poată să ceară apoi decontarea medicamentelor, conform legii.
Mergi la cea mai apropiată farmacie de spital. Aici găseşti doar unul dintre cele două medicamente de pe reţetă. Îl cumperi şi cauţi altă farmacie. Reuşeşti până la urmă să găseşti un medicament echivalent. Cu feşile, seringile şi perfuzoarele scapi mai uşor. Se găsesc la punctul farmaceutic particular din incinta policlinicii. Destul de bine aprovizionat, în comparaţie cu spitalul. Probabil pentru că sunt contra cost. Dacă ai noroc şi lista nu este prea lungă, scapi uşor, cu doar 10-20 de lei cheltuiţi. Te întorci în secţie la bolnav şi îi mai laşi nişte mărunţiş ca să aibă pentru asistente şi infirmiere. O mică „atenţie“, ca să-i golească plosca, să-i închidă geamul la salon, să-i schimbe cearşaful, să-i înlocuiască perfuzia….
Alte surprize
Surprizele nu se opresc aici. Mai ai de făcut o vizită, poate cea mai grea, la CAS Dolj. Acolo trebuie „vizată“ adeverinţa de salariat a bolnavului, înainte să te întorci cu ea la spital. Dacă ai norocul ca acesta să fi lucrat în ultimii cinci ani la aceeaşi unitate, scapi mai uşor. După una-două ore de stat la singurul ghişeu disponibil, angajata CAS îţi opreşte adeverinţa de salariat şi va trebui să revii peste o săptămână ca să o ridici. Dacă nu, va trebui să vii şi cu alte documente, cum ar fi copii după cartea de muncă sau adeverinţe de la alte instituţii care să dovedească tot ceea ce sistemul sanitar ar trebui să ştie deja. Şi anume, că eşti un om simplu care plăteşte în fiecare lună o cotizaţie la sănătate. Şi că meriţi ca atunci când eşti bolnav să fii tratat cu respect.
