Şocul produs de alianţa în născare dintre PSD şi PD-L e atât de mare încât tindem să uităm obiectul negocierii. Mulţi oameni care au votat PD-L sunt dezamăgiţi de posibilul târg politic. Electoratul dur al fostei CDR (care nu iertase niciodată PD pentru originile sale feseniste) retrăieşte Piaţa Universităţii. Ultima speranţă rămâne la PNL. În mod ironic, duşmanul de moarte al Pieţei Universităţii, Ion Iliescu, susţine public o alianţă cu acelaşi PNL. Nu este singura ironie a istoriei înregistrată în aceste zile. Traian Băsescu şi Theodor Stolojan au devenit prieteni buni prin anii 2003-2004. Când Stolojan s-a retras atunci (din motive neelucidate pe care am merita să le aflăm măcar acum), Traian Băsescu a declarat la un post TV că numai doi oameni îi sunt la fel de apropiaţi ca familia sa: un prieten din liceu şi Stolojan. O declaraţie spectaculoasă din partea unui lider de partid către alt lider de partid. Ce îi unise atât de strâns pe cei doi? Lupta comună, aproape disperată, împotriva unui PSD care atunci părea că înghite totul. După patru ani, preşedintele Băsescu îşi desemnează prietenul pentru postul de prim-ministru pentru un guvern cu PSD. Liberalii critică dur „refacerea FSN“ şi alianţa democrat-liberalilor cu PSD. Până acum o lună, PD-L critica la fel de dur faptul că PNL guverna prin alianţă informală, dar trainică, tot cu PSD. Dinu Patriciu, personaj puternic în PNL, critică permanent stânga, dar militează public pentru alianţă cu PSD. Petre Roman, unul dintre cei doi grei din FSN, este acum în PNL, partidul care acuză recrearea FSN-ului. Traian Băsescu, cel care a pus pe vremuri în statutul PD clauza de necolaborare cu PSD, acceptă acum un guvern comun cu acest partid. Aş putea continua, dar la ce bun? Când se aruncă astfel de replici peste mesele din talk-show-uri, toţi au dreptate. Toate alianţele şi trădările acestor 18 ani de democraţie se adună şi se distilează în aceste zile.
Să ne lamentăm sau să justificăm e pierdere de vreme. Las altora plăcerea asta. Mie îmi pare că am intrat în epoca în care incompatibilităţile nu mai sunt posibile. Fiecare s-a aliat, a guvernat (şi trădat) cu fiecare. Ce putem face noi după margine este să cerem ca jocul lor să nu afecteze statul, politicile şi stabilitatea. De aceea, ar trebui să ne concentrăm pe ce nu este acceptabil să se negocieze. Cea mai evidentă îmi pare non-negocierea statului de drept. PSD nu trebuie să negocieze cu PD-L protecţia membrilor săi împotriva anchetelor de corupţie, aşa cum a negociat cu PNL în parlament blocarea anchetelor prin schimbarea legilor. Dacă PD-L acceptă aşa ceva, atunci alianţa iese din domeniul cinic al politicii şi intră în zona omertei politice. Numirea viitorului ministru al justiţiei este hârtia de turnesol. Poate nu va fi Monica Macovei (deşi ar fi cea mai bună soluţie pentru a ne asigura că trocul politic nu cuprinde şi justiţia), dar în mod cert nu trebuie să fie unul dintre pesediştii care au premeditat şi aplicat asaltul asupra DNA şi a justiţiei independente. Apoi, trebuie să vedem dacă se va prelungi mecanismul perfectat de PNL – PSD pentru distribuirea politică a banilor de echilibrare de la buget. O împărţire a hălcilor de buget de către o alianţă de 70% ar fi catastrofală, pentru că ar slăbi şi mai mult opoziţia în teritoriu. E doar o listă scurtă, ar merita făcut un catalog de teme non-negociabile. Cred că în aceste zile am ieşit din zona faliilor politice permanente şi am intrat în epoca negocierilor permanente. Unii sunt indignaţi, alţii pot considera asta un semn de maturizare. Cert este că trebuie să le fie clar că sunt lucruri care nu se negociază.
