În aşteptarea salariilor canadiene

Ne-a avertizat din prima şedinţă, cu ton nemulţumit, ce părea că nu admite replică: „Este vorba despre acest copil, pe care trebuie să îl iau de la şcoală. Eu nu pot să îmi las copilul prin curte o jumătate de oră sau o oră, să mă aştepte pe mine!“. Redactorul-şef, un tip prietenos, a privit zâmbitor spre fetiţa care îmbrăca în diverse toalete, pe ecranul unuia dintre calculatoare, o păpuşă Barbie şi a asigurat-o pe colega mea că nu se pune problema ca serviciul să îi perturbe acest program.
După-amiezele în redacţie au devenit mai pedagogice. „Simona, eşti tâmpită?“; „De ce sunt tâmpită?“; „Păi, cum spui, mamă, că în pădure a răsărit privighetoarea? Aici trebuie să spui că au răsărit ghioceii! Deci, privighetoarea nu are ce căuta!“. „Simona, vezi-ţi de treaba ta, dă-mi revista asta! Deci, prunele se coc toamna? Dar gutuile?“. „Scrie! Ştii să faci adunări? Mă laşi să îmi fac treaba? Deci, te rog frumos să faci adunări, da?“. Mai tresăream la câte un ţipăt: „Cum să nu poţi să faci propoziţii cu ghiocel? Poţi să faci o mie de propoziţii cu ghiocel: «Am desenat un ghiocel», «Am visat un ghiocel», «Mi-a adus mama un ghiocel»! Poţi să faci cinci miliarde de propoziţii cu ghiocel!“; „Pot să scriu «Am găsit un ghiocel?»“, întreba fetiţa; „Da, mami, scrie aşa!“, se îmblânzea colega mea şi eu unul eram mulţumit.
În alte zile, lecţiile nu mergeau. „Ce vrei să faci? Să te uiţi la mocheta asta gri? Să o contempli? Să ştii că voi recurge la soluţii extreme şi o să ajung să te bat! Sau mă hotărăsc şi luni te retrag de la şcoală. Acum, de ce plângi?“; „Dar nu plâng!“; „Cum nu plângi, când plângi? Eşti pedepsită!“; „De ce?“; „Pentru că mă iriţi! Eu nu pot să-mi toc nervii în fiecare zi împingându-te pe tine de la spate. Te-ai prostit definitiv!“. Fetiţei îi dădeau, probabil, lacrimile, căci urma: „Cum nu plângi, mă, când tu acuma plângi? Mă şi minţi în faţă! Ce naiba ai de plângi? Ţi-a făcut cineva ceva?“; „Nu“; „Atunci de ce plângi?“; „Mi-e somn“, încerca micuţa o salvare. „Nu ţi-e somn! Eşti vacă, asta eşti! Nesimţito ce eşti! Dacă tu continui cu atitudinea asta, mă duc la director şi te retrag de la şcoală. Ai înţeles? Mă lasă nervii! Chiar nu ai nici un fel de constanţă în tine? Cu cine semeni aşa de leneşă, nu ştiu! Cu bunicu’ tău, care râde tot timpul! Faceţi-vă clovni!“, izbucnea în lacrimi şi colega mea.
Îmi părea rău, deşi ştiam că fără „acest copil“ s-ar fi revărsat în încăpere avalanşa amintirilor din facultate, de la fostul loc de muncă, impresiile despre filme indiene şi telenovele româneşti, sentinţele („Medicii sunt nişte imbecili“; „Ce a publicat Coande în Prăvălia culturală, scuză-mă, dar nu e poezie! E antipoezie!“), comentariile la ştirile pe care tocmai le citea, bârfele despre colegii absenţi încheiate invariabil cu un zâmbet cochet: „Vai, ce răutăcioasă sunt!“, bosumflările legate de volumul de muncă prea mare şi salariile atât de mici. Pentru că ei îi place foarte mult să socializeze. S-au deschis nişte cursuri de inteligenţă emoţională foarte interesante în oraş. Despre demisia ştiristului ştiu? Şi-o fi găsit în altă parte? Ea nu pleacă de aici. Ar înnebuni dacă ar sta acasă. Nu suportă liniştea. Şi lipsa mea de comunicare o deranjează, ca să fie sinceră. Ar vrea să ştie ce păreri am! („Ce uşor scapă Simona!“, îmi zic, tânjind şi eu după o întrebare de genul: „Câte beţişoare are acum Andrei?“). Apropo, în Canada cum era? Păi, vezi? Nu ca la noi! Şi chiriile? În Toronto. Şi în Montreal? Dar salariile? Oho! Le rămân bani!! Mersi!