Recolta de scumpiri

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Nu cred că trebuie să vindem iluzii cu privire la ieftinirea alimentelor. Se fac fel de fel de prognoze, corecte în esenţă, dar ale căror concluzii nu sunt corelate cu specificul local, de ţară. Într-adevăr, se anunţă recolte-record la porumb şi grâu. Optimismul celor din agricultură, probabil bazat pe date reale, indică o producţie de 9,8 milioane de tone de porumb, cu 40 de procente mai mult faţă de anul trecut, fapt care ar transforma România în cel de-al treilea mare producător din Europa. Mai mult, în luna mai, preşedintele Rompan, Aurel Popescu, anunţa că grâul din noua recoltă va fi cu cel puţin 25% mai ieftin decât cel comercializat în prezent pe piaţă, ceea ce ar putea duce la o ieftinire a pâinii. Şi chiar să credem că se vor înregistra corecţii de preţ? În România, în nici un caz. Poate în Polonia. La noi, recolte-record au mai fost şi nu prea s-a simţit la buzunare. Când vine vorba de alimente, dar nu numai, imediat se găsesc pretexte de scumpiri. Climatul este „favorabil“. Prima pastilă servită consumatorului român va fi conjunctura internaţională nefavorabilă. Producătorii şi în special comercianţii au baza de fundamentare a scumpirilor. Recentul raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică le vine ca o mănuşă. „Faţă de media din perioada 1998 - 2007, proiecţiile de preţ pentru intervalul 2008 - 2017 sugerează o creştere cu aproape 20% pentru carnea de vită şi de porc, cu aproximativ 30% pentru zahărul brun şi cel alb şi între 40% şi 60% pentru grâu, porumb şi laptele praf degresat“, menţionează raportul. Or, cum România nu poate ocoli globalizarea - deşi are capacitatea de a asigura din producţia internă necesarul pentru o piaţă de 80 de milioane de consumatori, potrivit Băncii Mondiale - îşi va potrivi preţurile după ceasurile externe. Cu profiturile de rigoare. Desigur, ale comercianţilor. La noi, degeaba poţi avea producţie internă la preţuri rezonabile, pentru că la consumatori tot preţuri europene ajung. Este valabil şi la carburanţi. Excelent demonstra, recent, Radu Soviani anomaliile, profitabile de pe piaţa petrolului. Graţie unui contract de privatizare făcut după voinţa OMV, Petrom extrage ţiţeiul românesc cu 17,08 dolari barilul şi îl vinde cu 85 de dolari, arăta Radu într-un recent editorial. De ce? Foarte simplu, scumpirea petrolului pe pieţele internaţionale. Aşa şi cu cerealele. Acesta este doar factorul extern de stimulare a scumpirilor. Urmează cei interni. Să nu uităm că piaţa cerealelor este a iniţiaţilor care fac şi desfac preţurile. Producătorul este scos din cursă. Unul este preţul de achiziţie şi altul este cel de vânzare. Dacă adăugăm aici şi „şmecheriile“ cu grâul din rezerva de stat şi cu exportul şi reimportul grâului, desigur la alt preţ, scumpirile nu trebuie să mire. Ciudat este că nimeni nu a întreprins ceva concret în afară de discursuri ameninţătoare. Un astfel de discurs l-a avut fostul ministru al agriculturii, Gheorghe Flutur, care prin anul 2005 se lua de gât cu mafia grâului. Atunci, Domnia sa declara că de 15 ani grupuri mafiote fac presiuni să dea semnal că nu există grâu pe piaţă ca să aducă ele grâu din import. Ministrul Flutur doar înfiera cu furie proletară mafia care, cu siguranţă, se tăvălea de râs, după care îşi vedea de treabă.

Dincolo de conjuctura internaţională, dincolo de jocurile comercianţilor, mai este un lucru care, din păcate, este ignorat de oficialii din agricultură. „Preţurile alimentelor se stabilesc în funcţie de piaţă, nu de declaraţii. Piaţa decide, iar semnalele vin din aceasta, nu din altă parte. Ministerul Agriculturii nu stabileşte preţurile“, declara recent ministrul agriculturii, Dacian Cioloş. Aici este şi problema. Într-adevăr, oriunde în economiile normale preţul este dictat de piaţă, de raportul cerere-ofertă. Or, România nu are o piaţă agricolă. Preţurile la cereale, la alimente sunt impuse de comercianţi. Degeaba producătorii par să fi convenit cu reprezentanţii supermarketurilor cu privire la un aşa-zis Cod de bune practici, deoarece consumatorul tot la fel de scump va plăti. Producătorii, pe lângă faptul că sunt decapitalizaţi practicând o agricultură de subzistenţă, ineficientă, sunt captivii celor care fac cu adevărat jocurile. Laptele este un bun exemplu. Prin ce minune preţul acestui aliment creşte ca Făt-Frumos de la sursă la comerciant? Unde sunt centrele de colectare a produselor agricole, unde sunt acele mult promise reţele de distribuţie, unde sunt marile centre de gros, locul unde cu adevărat preţul poate fi stabilit prin cerere şi ofertă? Deşi Banca Mondială a sprijinit înfiinţarea acestora, alocând şi sume considerabile, totul a rămas la nivel de proiect. Suntem producători de grâu, dar nu avem o piaţă reglementată pentru el. Cândva, la Bursa de la Brăila se dădea ora exactă a preţului grâului pe pieţele internaţionale. Acum grâul este doar speculat de o mână de iniţiaţi care scot milioane de euro doar pocnind din degete. Marile interese şi-au spus cuvântul. În urmă cu 10 ani, având consultanţă de la Banca Mondială, la Constanţa trebuia să apară o bursă regională a cerealelor. Proiectul era gata, dar nu s-a creat şi cadrul legal ca ea să funcţioneze. Aceleaşi interese. Aşa că să nu aşteptăm minuni de la noua recoltă agricolă record a României. În actuala ecuaţie recolta nu contează, ci doar profiturile celor care „fac piaţa“ după reguli de grup, şi nu de piaţă.