Ne-am agitat atâta să intrăm în Europa. A trebuit să apară Gorbaciov, să cadă zidul Berlinului, să iasă studenţii în stradă la Leipzig şi muncitorii la Timişoara, să invadeze Milosevic Bosnia şi să bombardeze NATO Belgradul, o sumă întreagă de fapte cu totul neplauzibile, a trebuit să se întâmple ca României şi Bulgariei, două ţări care trezeau compătimire mai mult decât respect sau simpatie, să li se facă loc în plutonul european. Multă lume a pus umărul, de la George W. Bush şi Tony Blair la Viorel Hrebenciuc (care a tras în sus participarea la referendumul european din 2003 ca să arate ce buni europeni suntem), la Monica Macovei (care ne-a scăpat de clauzele de salvgardare). Şi toate astea, ca ieri sub o treime din români să se târască la vot plictisiţi şi fără nici un entuziasm. Am câştigat cetăţenia europeană, dar puţini dintre noi vor să o şi folosească. Departe de a ne simţi mândri că trimitem o garnitură de români în Parlamentul European, ne întrebăm cum se vor descurca ei pe acolo şi dacă nu cumva ne-ar fi ambarasat mai puţin dacă stăteau pe acasă.
Trei sunt cauzele slabei participări de ieri la alegeri şi la referendum. O să le enunţ în ordinea importanţei lor. Prima este eşecul politicii ca proiect colectiv. Românii sunt oameni realişti. Incapacitatea de a coopera a partidelor din Alianţa DA a fost o lovitură importantă dată interesului şi participării politice. Ce rost are să investeşti speranţă în orice proiect politic, dacă unul înzestrat cu tot ce îi trebuia, lideri (Băsescu), tehnocraţi (Macovei), generaţie nouă (liberali), eşuează atât de lamentabil şi fără nici un motiv scuzabil? De ce să creadă vreun votant că o nouă alianţă, mai ales că singura plauzibilă ar fi a PSD cu unul din partidele fostei Alianţe, deci între foşti inamici cu poziţii ideologice diferite, ar funcţiona mai bine după următoarele alegeri? E clar că egoismul şi lăcomia sunt prea mari pentru o abordare raţională a alianţelor politice la noi. Nu poţi coopera când fiecare vrea tot.
A doua cauză pentru care lumea a stat acasă ieri este eşecul politicii ca proiect de personal. Nu ne plac oamenii noştri politici. Şi ştim că nici un sistem de vot nu va produce o altă calitate, radical diferită, a oamenilor politici. În fond, discuţia despre sistemul de vot ca modalitate de reformă a clasei politice e cam ca discuţia despre tehnologia cârnaţilor de Crăciun. Unele gospodine folosesc în continuare maşina tradiţională de tocat, prin care compoziţia se scurge în maţ numai parţial omogenizată, altele şi-au luat maşini electrice, foarte performante, care transformă într-o pastă omogenă ceea ce pui înăuntru. Dar nici o gospodină nu crede că maşina, şi nu compoziţia, e factorul decisiv al calităţii cârnaţilor. Cu orice fel de maşină de tocat, dacă înăuntru pui aceeaşi carne, vei avea aceiaşi cârnaţi. În fiecare oraş din România, fiecare votant vede cine este într-un partid sau altul şi ce tip de oameni ajung în politică. Nici un om cu scaun la cap nu crede că există vreo inginerie electorală care să schimbe acest lucru.
Al treilea motiv pentru care oamenii nu au avut chef nici de europene, nici de referendumul preşedintelui, a fost acest război vicios al bunelor intenţii, care e o trăsătură tipică a câinoşeniei româneşti, dar în ultimele săptămâni a luat proporţii supărătoare. A fost penibilă lupta asta pentru sistemul de vot, penibilă o dată pentru că sistemul de vot nu are o influenţă importantă asupra calităţii oamenilor politici şi actorii care susţineau diverse sisteme ştiu, după părerea mea asta şi toată elocvenţa lor e pur egoism politic şi penibilă, a doua oară pentru că, oricât ai ţine la o anumită formă de vot şi la ideile tale, în general, nu le poţi promova prin orice metode. Am ajuns să citesc, de exemplu, ca opinie a unor „experţi“, că sistemul propus de Băsescu există şi în diverse dictaturi. Un student care dă admitere la politologie pică dacă spune că sistemul de vot are vreo influenţă într-o dictatură (în care alegerile sunt fraudate sau nu se ţin, deci cum ar putea avea?). De partea cealaltă, a fost atacată inovaţia PSD, de a introduce în legea guvernului alegerea directă a preşedinţilor de consilii judeţene, invocată chiar ca motiv de neconstituţionalitate. De ce? Numai pentru că ei sunt cei care au propus? E mult mai logic să alegi preşedinţii de consiliu prin vot direct decât pe parlamentari, ei au cuvântul cel mai mare de spus în privinţa fondurilor şi proiectelor regionale, normal este ca ei să fie legaţi de electorat mai mult decât parlamentarii, care au de votat pe chestiuni naţionale şi generale, nu locale. Rareori a văzut publicul atâţia veleitari necalificaţi care să pună mai multă patimă în apărarea ideilor lor tâmpite şi nu înţeleg de ce liderul de opinie român nu se mulţumeşte cu subiectul fotbalul şi ţine neapărat să se ocupe de sisteme electorale şi constituţionale. Reaua credinţă care răzbătea din aceste argumente, ambiţia care depăşea cu mult nu doar priceperea, ci dorinţa onestă de a rezolva ceva au fost aşa de evidente că mulţi oameni s-au îndepărtat de subiectul votului uninominal. Când doi se bat să îl salveze pe unul de la înec nu le ridică nimeni monument. E limpede că nu dorinţa de a-l salva îi animă.
Acestea fiind spuse, Traian Băsescu a avut dreptate să susţină sistemul PSD, ca fiind singurul capabil să producă o guvernare eficientă. Aşa cum îl cunoaştem, bătălia va continua, pentru că avem nevoie de o guvernare eficientă, chiar cu riscul suprareprezentării partidelor mari. Nu e preferabil un guvern PD de patru ani, după care unul PSD de patru ani ambiguităţii de acum, când nu e clar cine poartă răspunderea pentru ce? Dar Băsescu a argumentat şi el prea mult că schimbarea vizează calitatea clasei politice, acest deziderat pe care îl poate îndeplini doar procuratura. Or, la asta nu cred că a convins. Pentru că e prea nerealistă povestea ca să o mai creadă cineva.
Iată, pe scurt, de ce suntem aşa de neeuropeni şi de ce nu prea ne-am dus la vot duminică, pentru a influenţa felul în care se vor organiza alte alegeri la care, ca şi la acestea, n-o să prea avem pe cine vota.
