Am fost în Georgia săptămâna trecută, ţara a cărei independenţă România a recunoscut-o prima după destrămarea URSS. Georgia e o ţară de cealaltă parte a Mării Negre, a cărei frontieră directă cu Europa e chiar marea. Iar Uniunea Europeană, cu care se învecinează, suntem chiar noi, începând cu 1 ianuarie 2007. Numai atât şi ar fi destul ca să ne pese de soarta Georgiei. Dar e mai mult la mijloc. Georgia e o mică democraţie în devenire, pro americană şi pro europeană, cu două regiuni separatiste sprijinite de Rusia. Revoluţia Trandafirilor din Georgia în 2003 a deschis drumul celei portocalii din Kiev, din 2004. Ţara e traversată de conducte care aduc gazul din regiunea caspică încă din secolul XIX, când antreprenorii se numeau Rotschild şi Alfred Nobel, iar ţeava era de lemn. Banca Mondială a declarat Georgia în 2006 ţara care a făcut cel mai mare progres din lume atât la capitolul dezvoltare, cât şi la calitatea guvernării. Declararea stării de urgenţă pe 5 noiembrie, ca răspuns la o demonstraţie paşnică, pune totul sub semnul îndoielii. Ca şi Balcanii, Caucazul e un nume de rău augur. Eşti în Caucaz, ca şi în Balcani, numai dacă îţi merge prost. Ţările care se emancipează din asemenea regiuni lasă în urmă numele celor care nu reuşesc. Din Balcani au evadat pe rând Grecia, Bulgaria, Slovenia, Croaţia şi noi. Din Caucaz nu a scăpat încă nimeni.
Revoluţia georgiană a fost prima din noua serie postcomunistă. În 2003, manifestanţii au invadat Parlamentul în care vorbea preşedintele Shevardnadze, clamând falsificarea alegerilor. Deputatul Saakaşvili, înalt şi frumos, lovea cu un trandafir peste puţinii gardieni care se încumetau să-i stea împotrivă şi îi striga lui Shevardnadze să coboare de la tribună. Mai târziu spunea la cameră, radios „Nici un foc de armă! Schimbarea s-a realizat fără nici un foc de armă! Sunt mândru că am dovedit că suntem în Europa!“. De atunci, a fost ales preşedinte cu 97% din voturi, a eliberat a treia regiune care se autoguverna, Ajaria, şi a expediat în Rusia pe despotul local. Economia creşte cu 10%. Şi pune mare parte din bani pe cheltuieli militare.
Cele două conflicte din Georgia se aseamănă, dar se şi deosebesc de Transnistria. La destrămarea Uniunii Sovietice în 1990, cele două erau regiuni autonome. Abhazii nu mai ocupau decât 20% din teritoriul lor tradiţional. Osetii sau alanii formau încă majoritatea în Osetia. Spre deosebire de pensionarii sau familiile Armatei Roşii din Transnistria, stabiliţi recent, aceste populaţii caucaziene sunt străvechi. Scenariul care a urmat a fost însă similar cu Transnistria. Ambele au încercat să capete mai multă autonomie şi au îmbrăţişat cauza Uniunii Sovietice, în vreme ce la Tbilisi se desfăşura o revoluţie naţionalistă şi anticomunistă. Centrul a încercat să recapate controlul, dar a pierdut în ambele regiuni. În Abhazia, peste 200.000 de civili s-au refugiat în faţa contraatacului abhaz, susţinut de voluntari din Cecenia şi de ruşi. Nu s-au putut întoarce până astăzi. În Osetia, zeci de mii de refugiaţi au trecut munţii în Federaţia Rusă, în Osetia de Nord. Chiar dintre cei rămaşi, mulţi au căpătat paşaport rusesc şi circulaţia e mai frecventă spre Rusia decât spre Tbilisi.
Comunitatea internaţională nu a reuşit să facă mare lucru pentru Georgia. În 2005, Rusia şi-a folosit dreptul de veto la OSCE pentru a împiedica reînnoirea mandatului OSCE de a controla frontiera şi, în ciuda eforturilor Georgiei de a obţine o misiune a UE în loc, acestea nu s-a materializat. Nu din vina ruşilor. Europaralizia.
Începând cu seara de 2 noiembrie, cobor în fiecare noapte din hotel şi mă amestec printre demonstranţii care ocupă strada din faţa parlamentului. Totul pare o repetiţie a Revoluţiei Trandafirilor. Mai mulţi mi se jură că au fost şi la aceea. Cât despre nemulţumirile lor, ele sunt de două feluri. Cei mulţi şi săraci se plâng că au rămas tot săraci. Deşi economia creşte cu 10% şi bugetul a crescut datorită bunei administraţii (a dat afară toată poliţia de trafic, care percepea circa 100 de dolari bacşişuri unui şofer care venea de la Erevan, de exemplu), banii s-au dus pe elicoptere şi tancuri. Cei bine îmbrăcaţi îmi spun că e un dictator. Manifestanţii vor o republică parlamentară, în care preşedintele să fie ales de parlament şi să nu mai aibă decât putere de reprezentare. Cum ar arăta aceasta nu e greu de ghicit, e destul să te uiţi la ei. Fiecare dintre colaboratorii lui Saakaşvili, care s-a certat cu el, a făcut câte un partid nou. Doi nu s-au asociat să facă un partid. Vor alegeri prezidenţiale anticipate, dar nu au un candidat propriu. Oligarhul care finanţează întreaga demonstraţie, alt fost prieten şi patron de televiziune, acum acuzat de relaţii privilegiate cu Rusia, ar vrea să candideze chiar el. Ceilalţi dau asigurări că nu îl vor susţine. Candidaţii bănuiţi de relaţii cu Rusia nu sunt populari aici.
Pe 7 noiembrie, poliţia a încercat să restabilească traficul, ca la noi, în 1990. Manifestanţii au rupt cordonul. Au urmat represiunea şi proclamarea stării de urgenţă. Sute de oameni s-au prezentat la spitale afectaţi de gaze lacrimogene sau bătuţi de poliţie, unul dintre ei chiar Avocatul Poporului din Georgia. Diverşi oficiali afirmă că au dovezi că se pregătea o lovitură de stat cu sprijinul Rusiei, dar nu le arată. Opozanţii, dintre care unii sunt chiar foşti miniştri ai lui Saakaşvili, dezmint. Spre seară sunt expulzaţi câţiva diplomaţi ruşi.
După Revoluţia Trandafirilor din 2003, ministrul de externe rus, Igor Ivanov, care fusese martor, îşi exprimase dezacordul faţă de pasiunea occidentală a democraţiei prin revoluţie de stradă. „Nici denumirea de revoluţie de catifea, nici cea de revoluţie fără sânge nu sunt potrivite aici. Am fost martor la înlăturarea cu forţa a unui preşedinte legitim prin presiunea străzii“, a spus el. Dar azi aceeaşi tehnologie serveşte contrarevoluţionarilor de ieri, care se întâmplă să fie şi duşmanii Rusiei. La presiunea occidentală, Saakaşvili acceptă alegeri anticipate în ianuarie.
După cutremurul din 1977, Emil Cioran ar fi exclamat disperat despre România: „Suntem prost plasaţi!“. Astăzi, văzând ce se întâmplă la Tbilisi, ne dăm seama ce şansă istorică am avut să schimbăm configuraţia geopolitică în favoarea noastră. În vestul Mării Negre, acelaşi gen de bătălii şi egoism politic iresponsabil de la noi nu mai au intensitatea existenţială din Caucaz. Orice s-ar întâmpla la noi la alegeri sau la referendum, nu vor intra ruşii. Băsescu nu va trimite armata în televiziunea lui Voiculescu, cum tocmai a făcut Saakaşvili. Suntem în Europa. Generaţia noastră va avea întotdeauna sentimentul dezamăgirii faţă de aşteptările lui decembrie 1989, dar asta pentru că am aşteptat prea mult. Altfel, e destul să ne uităm la asemenea triste ţări ca Georgia ca să înţelegem ce mult am realizat noi că suntem în NATO şi UE, la adăpost de asemenea furtuni, când între cultura politică din ţările noastre nu e de fapt mare diferenţă.
Cine e interesat de asemenea subiecte poate citi jurnalul meu din Caucaz, pe larg, în revista 22, de săptămâna viitoare.
