Am lipsit din ţară trei luni. Nu mai mult. Când m-am întors, blocul zgârie-nori privat de lângă Spitalul „Filantropiei“ crescuse cu cel puţin 20 de etaje şi acum domină Piaţa Victoriei. Nu însă şi podul public de la Băneasa, unde s-au mai ridicat doar vreo trei stâlpi şi nu vezi mai mult de un utilaj, două pe lângă el. Mai am puţin şi plec cu maşina spre vest, ca la fiecare sfârşit de august, şi presimt că voi găsi şoseaua Timişoara – Lugoj la fel de jalnică precum în anii precedenţi – anul trecut strânseseră nişte utilaje de pe ea, dar la ce serviseră utilajele în anii în care au fost desfăşurate rămâne un mister. Cu ajutorul unui raport despre infrastructură al colegilor mei de la Societatea Academică din România (www.sar.org.ro), lansat săptămâna trecută, din care veţi afla că nu banii lipsesc, am ajuns şi eu la un nou indicator al capacităţii statului, numărul de kilometri de drum public reparat sau construit pe lună faţă de cât îţi propui. După acest criteriu, statul nostru, membru în Uniunea Europeană, e de fapt un stat foarte slab, că e clar pentru toată lumea că nu facem faţă. O veche definiţie a statului slab spune că acesta e incapabil să manifeste voinţă politică. De ce, că nu vrea sau nu are de unde, nu mai interesează. Măsori capacitatea administrativă prin indicatori ca numărul de kilometri pavaţi sau poduri construite faţă de cât ţi-ai propus şi, pe măsură ce evoluezi, diferenţa ar trebui să se reducă. Dar nu se reduce la noi, se cască precum o gaură neagră care aşteaptă să înghită şi banii europeni pentru a lăsa tot nişte urme firave în peisaj. Primăvara asta am fost la vreo două reuniuni de experţi ale preşedinţiei germane a UE despre dezvoltarea Mării Negre, unde majoritatea înclinau să se pună banii pe o autostradă, care să înconjoare perimetrul mării prin Moldova, Ucraina, Rusia, Georgia şi Turcia. Ce frumos ar fi, am putea merge cu maşina în Crimeea după aceea. Dar cum eu am fost deja recent prin mai toate ţările astea şi am şi exemplul nostru mereu proaspăt în minte, mi-am permis să spun că ar fi bani aruncaţi. Nu am vedea un kilometru de autostradă. Nu poţi construi infrastructură decât în ţări cu un nivel rezonabil al corupţiei, să zicem 10% din costul total. În Crimeea, că tot veni vorba de ea, anul trecut a fost cel mai mare număr de turişti din istoria regiunii, ceea ce nu mă miră, pentru că e superbă, mai frumoasă ca Spania. Dar în statistici, contribuţia turismului la produsul intern a fost cea mai mică de după 1989, sub 2%.
Corupţia e un factor major al ineficienţei. Muncitorii de la lucrările de la stat lucrează în acelaşi timp la unele private – ieri m-am trezit cu o trupă în grădină oferindu-şi serviciile, care ar fi trebuit de fapt să fie la cârpit DN1. Companii cu întârzieri cronice câştigă noi licitaţii, din care iau noi avansuri, deşi nici nu ar mai trebui să fie eligibile. În general, la licitaţiile noastre nici nu ar trebui să primim pe acei constructori care nu au câştigat niciodată contracte în sectorul privat. Nu ne trebuie firme abonate la stat, ci o competiţie acerbă pentru contractele astea, ca să selectăm pe cei care pot termina mai repede şi mai bine. Dar chiar credeţi că asemenea lucruri evidente nu le vin în minte celor care organizează licitaţiile? Parcă nu îmi vine să cred.
Al doilea domeniu după infrastructură, unde totul pare că e mereu de făcut, este educaţia. Comisia prezidenţială condusă de Mircea Miclea a enunţat nişte obiective foarte ambiţioase, dar destul de contradictorii şi prost digerate ca impact. La un punct se admite pentru prima dată că autonomia universitară a generat corupţia, la altul se spune că universităţile trebuie să devină libere, să dea singure doctoratele şi titlurile fără acreditare de la minister. Intenţiile sunt bune, priza la realitate e slabă. Tot un grup de experţi ai lui Mircea Miclea au lăsat moştenire nişte legi, pe care după o oarecare revizuire noul ministru Cristian Adomniţei le-a adoptat. Conform acestora, copiii noştri vor fi obligaţi să meargă la grădiniţă de la trei ani, şi vor avea parte şi de un liceu obligatoriu. Dar grădiniţe de stat suficiente nu avem nici în prezent, la vreo jumătate din numărul de copii, şi nici vreun mecanism ca statul să aloce banii pe copil şi pentru sectorul privat, astfel încât să încurajăm dezvoltarea grădiniţelor private, care ar primi alocaţii de la stat dacă iau şi copii cu venituri modeste. Cu liceul, ce să mai vorbim? Ce ne trebuie nouă sunt licee profesionale, dar de bună calitate, nu precum cele de azi. Ce rost are să creăm o clasă pseudoeducată, a cântărit cineva riscul ca aceşti oameni să devină şomeri pentru că nu vor mai fi interesaţi de anumite slujbe neintelectuale? Precedenta dată când România a creat studenţi mulţi şi locuri de muncă puţine pentru ei a fost după primul război mondial. O întreagă generaţie decepţionată a ajuns în Garda de Fier, pentru că omului cu liceu nu îi mai place să vândă bilete de parcare (în America o face, dar pe noi ne-a învăţat comunismul altfel). Dl. Adomniţei pare bine intenţionat, dar el foloseşte acelaşi aparat defectuos al ministerului ca şi dl. Hărdău, alt om cu bune intenţii. Cu toate astea, a luat microbuze pentru elevii din rural fără să aibă un calcul realist dacă există benzină, şoferi şi drumuri pentru ele şi acum multe stau pe jantă.
Capacitatea infrastructurală, adică de implementare a proiectelor în practică, este un obiectiv-cheie, că e vorba de educaţie sau de transporturi. Ambiţia guvernanţilor trebuie să pornească de la a reforma ceea ce dăunează acestei capacităţi, înainte de a ajunge la reforme radicale, altfel marile viziuni vor deveni tot atâtea mari dezămăgiri, alimentând şi mai mult cinismul unui public obosit de reforme multe şi realizări puţine.
