Orice discutie despre „lumea lui Caragiale si noi, cei de azi“ are de infruntat o capcana. Incântat de savoarea unui discurs in care ti se aduce la cunostinta ca „un popor care nu merge inainte sta pe loc“, sunt putine sanse sa nu te lasi sedus de ea, uitând sa treci dincolo de limitele râsului. Caci in râsul lui Caragiale exista o seriozitate pe care numai graba de a ne amuza n-o percepe. Asa imi explic cariera pe care a facut-o ideea lui Belu Zilber ca, la noi, comunismul a fost o combinatie de Stalin si Caragiale.
Daca ne gândim bine, e greu sa evitam unele intrebari. Cât de „comic“ a fost, oare, stalinismul la noi? Ce a fost comic in infernul puscariilor politice, in dramele colectivizarii si in „lupta de clasa“? Ce a fost comic in frica generalizata, in lichidarea chiaburilor sau in darâmarea bisericilor? A semanat Securitatea, cumva, cu Pristanda? Hotarât lucru, stalinismul n-a avut nimic amuzant. Nu-ti vine sa râzi când te uiti in urma, chiar daca Marx ne recomanda sa ne despartim de trecut râzând.
Nu mi se par prea inspirate nici comparatiile frecvente care se fac intre realitatile de azi si lumea lui Caragiale. E adevarat: din farsa „cu reactiunea“ lipseste, parca, doar un televizor in fata caruia conul Leonida, imbracat in halat si cu scufia de noapte pe cap, sa urmareasca, impreuna cu Efimita, un „talk-show“ despre cum am cazut noi la „fandacsie“ din pricina crizei politice. Si totusi, unele diferente se impun. Lumea lui Caragiale e o lume simpatica in care nu exista nici ura, nici lehamite. Demagogia pe tema „progresului“ si a „enteresului tarii“ se salveaza la Caragiale prin ridicol. E o lume in care se poate râde, ba chiar esti stimulat sa râzi. Canaliile au farmec. Potlogarii, „mizerabilii“ te amuza. Nici o clipa zâmbetul nu se transforma in grimasa. Agamita, Catavencu, Trahanache au haz. Cetateanul turmentat e ametit binisor de trancaneala politica, sovaind in privinta optiunii la urne, dar isi pastreaza buna dispozitie. Nu mi-l pot imagina spunând ce aud eu, azi, deseori pe strada. In spatele incurcaturilor care-l zapacesc, el presimte, parca, muzica din finalul piesei si strigatul unui Catavencu pocait: „Ieri intristarea, azi veselia!“
Sigur, s-au petrecut si lucruri comice in democratia post-decembrista. Geniul lui Caragiale a prevazut, s-ar zice, CPUN-ul si limbajul unor politicieni de azi. Nu voi tagadui, de asemenea, ca avem in eroii lui Caragiale o oglinda care ar trebui sa ne faca sa fim mai prudenti când ne laudam cu virtutile noastre sau când discutam despre Europa. Dar la teatru, daca te-ai saturat de flecareala lui Catavencu sau de ineptiile lui Farfuridi, te scoli de pe scaun, ii ceri scuze vecinului ca-l deranjezi, te strecori afara din sala si-ti vezi, linistit, de treburi. Pe când in viata reala n-avem cum sa scapam de „spectacol“. Cum deschizi televizorul, il auzi pe Tariceanu acuzându-l pe Basescu sau pe Basescu dând vina pe Tariceanu.
In fond, problema e daca avem sau nu dorinta reala de a ne privi in oglinda nu tocmai magulitoare pe care ne-a oferit-o Caragiale. Daca nu, ne aparam prin râs de ceea ce e suparator in aceasta oglinda. E o pura intâmplare, oare, ca alegem Catavenci in parlament, râzând la teatru de Catavencu?
