Nu l-am cunoscut indeaproape pe Sergiu Cunescu, fostul presedinte al fostului PSDR, singurul partid autentic social-democrat din epoca post-decembrista. L-am intâlnit, doar, la reuniunile fostilor absolventi ai Liceului „Spiru Haret“. Reuniuni in mod fatal superficiale si melancolice. Cum el era mai in vârsta decât mine cu vreo patru ani, cred, nu aveam nici amintiri comune din liceu. Ne apropia doar o vaga solidaritate sentimentala de „fosti spiristi“.
Nici partidul sau nu l-am cunoscut indeaproape. L-am respectat ca „partid istoric“, dar o stupida prejudecata m-a impins sa-l consider un „partid minor“ fiindca avea mai putini membri si simpatizanti decât taranistii si liberalii. Pe deasupra, stiam putine lucruri despre traditiile social-democratiei românesti. Presupun ca intr-o Românie normala, din care ar fi lipsit ultimii saizeci de ani, as fi avut, ca si alti intelectuali, idei „de stânga“. Copilaria si adolescenta m-au pregatit sa inteleg ca nevoia de justitie sociala nu este o utopie. Dar istoria a vrut altfel. Prin anii ’90 nu puteam fi – imi ziceam eu – decât „de dreapta“, daca tineam sa ma delimitez in chip transant de fesenism.
Alaturi de Corneliu Coposu, Sergiu Cunescu a ocupat un loc special in vacarmul si confuziile de dupa decembrie ’89. A fost un reper pe cât de discret, pe atât de pretios. Nu-mi dau seama in ce masura PSDR a fost si el infiltrat cu veleitari care sareau in toate barcile posibile sau cu aderenti „aflati in misiune“, cum s-a intâmplat cu PNTCD si PNL, dar vocea lui Sergiu Cunescu a sunat mereu limpede. Nu i s-a zis, ca lui Coposu, „Seniorul“, dar a fost, fara indoiala, un Senior. Si, câta vreme s-a aflat el la cârma PSDR, acesta si-a onorat traditiile, chiar daca n-a putut juca un rol prea mare pe scena politica.
Tradarea traditiilor s-a petrecut numai dupa ce Sergiu Cunescu a avut lipsa de inspiratie de a ceda fotoliul de presedinte al partidului cuiva care, esuând la dreapta, trecuse la stânga. Atunci, s-a petrecut intr-o noua versiune ceea ce se petrecuse cu peste o jumatate de veac in urma. Mai exact, in 1948, când, in ciuda impotrivirii lui Constantin Titel Petrescu, social-democratii oportunisti, in cap cu Lothar Radaceanu, au consimtit la inghitirea PSDR de partidul comunist. De data aceasta, rolul partidului comunist a fost jucat de PDSR, iar rolul lui Lothar Radaceanu a fost jucat de Alexandru Athanasiu.
Inca si mai mult decât partidul comunist, care, de bine, de rau, prin fals si exagerari, isi compusese o „istorie“, PDSR suferea de complexul trecutului. PDSR aparuse, prin rebotezare, din FDSN, care aparuse, dupa ruptura provocata de Petre Roman, din FSN, iar FSN, se stie, nu are nici azi un act de nastere clar. Nu i se cunosc nici nasii, nici data exacta a venirii pe lume. Incât, la ora când PDSR si-a propus sa inghita PSDR nu avea in urma lui decât intrebari tulburi. Practic, unica solutie de care dispunea pentru a-si „oferi“ ceea ce nu avea, adica traditii, trecut, era un târg, asemanator târgului facut de partidul comunist, in 1948, cu Lothar Radaceanu. Prin el, urma sa obtina arhiva PSDR, dându-le, in schimb, lui Alexandru Athanasiu si altora, care au facilitat negustoria, câteva fotolii guvernamentale.
Asemenea lui Constantin Titel Petrescu pe vremuri, Sergiu Cunescu a fost categoric impotriva si s-a luptat, cât a putut, sa impiedice sinuciderea partidului pe care-l condusese. Dar nu mai era decât presedinte onorific, iar ambitiile egoiste ale noilor oportunisti erau prea mari. Asa s-a transformat PDSR in PSD, inchiriind un trecut pe care si-l dorise enorm ca sa poata bate la usa Internationalei Socialiste. De fapt, asa a murit primul dintre cele trei partide istorice care au incercat, dupa ’89, sa tina piept fesenismului.
