Ce al-Qaida? Ce Bin Laden? Pe muncitorii de la Electroputere nu-i interesează ce hram poartă investitorul arab care va cumpăra fabrica, atâta timp cât acesta nu-i va trimite acasă şi, eventual, le va mări salariile. Reporterii GdS au vrut să afle părerea lor despre privatizare.
Şapte ani au aşteptat cu sufletul la gură venirea unui investitor, şapte ani de speranţe şi decepţii. S-au bucurat de fiecare dată când autorităţile statului anunţau cu surle şi trâmbiţe că scot fabrica la vânzare. Dezamăgire însă din partea investitorilor. Pe cât de repede veneau, pe atât de repede plecau. Ori nu le plăcea ce găseau în halele uzinei, ori nu erau credibili în faţa statului. Sătui să lucreze pe bani puţini la una dintre „fetele bătrâne“ ale economiei naţionale şi ameninţaţi cu pierderea locurilor de muncă, majoritatea angajaţilor s-au pensionat anticipat când au prins ocazia sau au renunţat la slujbă în schimbul salariilor compensatorii. În final au rămas doar 2.660 de persoane din furnicarul de 12.000 de angajaţi, cât avea platforma Electroputere în momentele ei de glorie. Ei sunt supravieţuitorii care au sperat că fabrica nu se va scufunda. Anunţul că statul a găsit acum un investitor ferm i-a bucurat. O bucurie reţinută, însă. Parcă mai auziseră povestea asta şi niciodată nu avusese un final fericit.
Săraci, dar optimişti
Pe Mihai Puiu l-am găsit robotind în secţia de aparataj. Are 43 de ani şi o familie care contează pe cele câteva milioane pe care le câştigă lunar cu mult efort. A citit şi el în presă despre suspiciunile de finanţare a terorismului care planează asupra patronilor interesaţi de Electroputere. „Nu ştiu, dom’ne, ce e cu terorismul ăsta şi nici nu mă interesează. Eu vreau un loc sigur de muncă şi mai bine plătit. Până acum am tot aşteptat să vină cineva să investească şi uite unde am ajuns, aproape de desfiinţare. Sper ca măcar de data asta investitorul, indiferent că e arab sau mai ştiu eu ce, să bage bani în fabrică. Asta ne dorim cu toţii“, a spus Mihai Puiu, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Colegul său, un domn cu părul cărunt, a dat din cap aprobator. „Eu lucrez de mult timp aici şi îmi pare rău că fabrica a ajuns în situaţia asta. Arab sau nu, tot ce contează e să fie serios, să vrea să facă treabă. Şi să nu dea oamenii afară, că oricum am mai rămas doar câţiva“. Puţin mai departe, un bărbat între două vârste lucra aplecat asupra unei piese. L-am întrebat de ce a rămas în fabrică, în timp ce majoritatea colegilor lui au plecat de bunăvoie cu câteva salarii compensatorii în buzunar, date de guvern prin ordonanţă. „Nu m-am gândit să plec cu ordonanţă pentru că, la 47 de ani, cine mă mai angajează pe mine? Eu muncesc pe şapte milioane de lei şi nu-mi ajung pentru că am rate de plătit şi o casă de întreţinut. În rest, sperăm să fie mai bine dacă vine investitorul, să ne dea şi nouă salarii mai mari“, a spus bărbatul cu un optimism rezervat.
Salarii mai mari şi echipamente mai bune
Dacă la secţia de aparataj abia zăreai câte un muncitor răzleţ, la bobinaj era mult de lucru. Femeile, grupate două câte două, pregăteau izolaţia pentru transformatoarele de măsură. În ciuda căldurii şi a prafului din secţie, munceau de zor. Pe aceiaşi bani puţini. Mâinile li se mişcau mecanic, cu gesturi robotizate deprinse în anii petrecuţi în hala unde au învăţat meserie. Păreau resemnate. „De tânără lucrez în Electroputere. Acum e foarte greu. Salariul e mic, iar vremurile s-au schimbat. Dumneavoastră sunteţi tânăr, dar pentru mine nu-i uşor. Am auzit că o să vină un investitor arab. Nu mă interesează ce se spune despre el, dar dacă nu măreşte salariile nu o să fie nici o schimbare, o să fie ca la stat“, a spus o doamnă de 45 de ani în timp ce robotea la instalaţia de izolare. Şeful serviciului de producţie, Mihai Negoiescu, spune că este prins între ciocan şi nicovală şi că trebuie să facă echilibristică între conducere şi oamenii din subordine. „Pe de o parte răspund de producţie în faţa direcţiunii, pe de altă parte mă lovesc de solicitările oamenilor care vor salarii mai mari şi utilaje mai bune. Echipamentele sunt vechi de 30 de ani, nu au fost modernizate niciodată şi totuşi ne descurcăm. Eu trag speranţa ca după ce va veni investitorul, indiferent care este acesta, să ne pună la treabă. Sper ca după privatizare lucrurile să meargă bine“, a spus şeful secţiei cu o urmă de nostalgie în glas.
Rugă către Alah
Prins cu grija datoriilor fabricii şi cu lipsa banilor pentru salarii, directorului general al Electroputere, Cornel Mondea, nu îi prea arde să se bucure de perspectiva unei privatizări reuşite. „Lucrăm la 20% din capacitate, avem datorii de peste o mie de miliarde de lei, nu avem bani pentru plata lichidării la salarii. E din ce în ce mai greu. Înainte de a afla că vine acest investitor arab, oamenii erau bulversaţi că de şapte ani nu se privatizează fabrica. Acum sunt mai liniştiţi. Lupta noastră a fost să nu ajungem ca Rulmentul şi Tractorul Braşov, adică să nu fim lichidaţi. Avem contracte de 80 de milioane de euro. Era păcat să dăm cu piciorul“, a spus Mondea. Acesta este nemulţumit că, în ciuda promisiunilor, nici o autoritate locală sau centrală nu a ajutat Electroputere. „În străinătate câştig licitaţii unde concurez cu şapte firme, iar în România nu mă lasă să particip pentru că avem datorii la stat. La fabrica de transformatoare şi la cea de motoare electrice am ajuns să refuzăm comenzi pentru că nu putem să le terminăm la timp. Nu avem oameni suficienţi. Abia din aprilie am început să angajăm oameni, dar au venit foarte puţini din cauza salariilor mici“, a precizat Mondea. Cel mai greu de convins sunt tinerii, cărora nu le convine să lucreze pe salarii mici. „Tinerii sunt atraşi de mirajul străinătăţii. Ceilalţi angajaţi din cadrul Electroputere se împart în două categorii: cei care aşteaptă ordonanţa pentru a primi salarii compensatorii şi cei care se află la vârsta de pensionare anticipată. Să vedem ce se va întâmpla după privatizare. Poate va trebui să ne rugăm la Alah“, a declarat directorul administrativ al fabricii, Elian Predescu.
Ultimul tren
Dacă negocierile cu arabii de la Al Arrab Contracting Company eşuează, fabrica va fi lichidată şi vândută la bucată. Electroputere are datorii de peste 40 de milioane de euro. Cele mai rentabile sunt secţiile de transformatoare şi de motoare electrice. Cel mai greu se descurcă secţia de locomotive.
