Tablouri de altădată

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Trecutului urbei, obiceiurile vechi ale cetăţenilor de ieri răzbat din paginile cărţilor, cucerindu-l pe omul zilelor noastre.

Odată aplecat peste filele cărÅ£ilor, nu ai cum să nu rămâi fermecat de imaginile Craiovei de ieri, conturate cu ajutorul cuvintelor. Altă lume, alÅ£i oameni, figuri pitoreÅŸti Å£i se dezvăluie. Dai o pagină ÅŸi pătrunzi în lumea lor. Deschizi ochii ÅŸi te trezeÅŸti în faÅ£a fostului stadion „Generala“, la intersecÅ£ia între străzile Unirii ÅŸi Tabaci. AtenÅ£ia îÅ£i este captivată de o pancardă „Adis Abeba sub bombe“, căci la vremea aceea se precipita războiul din Abisinia. Era, de fapt, după cum aveam să aflăm, unul dintre standurile lui Mitică Jupuitu. Ascundea piramide de cutii goale de conserve, în care se aruncau mingi de cârpă. Cine reuÅŸea din trei mingi să doboare piramida câÅŸtiga o sticlă de vin. La cel de-al doilea loc de distracÅ£ie, tot al lui Mitică, lucrurile stăteau un pic altfel. Aici, pe raft erau aÅŸezate sticle de vin, ceasuri, diverse surprize. Lângă fiecare obiect era o vergea de sârmă. Jucătorului i se dădeau cinci inele metalice, care trebuia aruncate cu precizie, de la o anumită distanţă. Când unul dintre inele intra pe verigă, se câÅŸtiga obiectul respectiv. Nu lipsea din acest loc reclama: „Mă prezint: Mitică Jupuitu... Vă dau verigi, verigi... Joc de mână ÅŸi de glagorie, domnilor aruncători de mână! Semne bune pe lună, s-aveÅ£i mână bună!“. DistracÅ£iile continuau la standurile alăturate, de tir, unde se trăgea în toate: raÅ£e, urÅŸi, păsări, toate pictate pe discuri metalice. Odată atinse, ele cădeau, spre satisfacÅ£ia trăgătorilor de elită. Nici de aici nu lipsea reclama. Ochiul cititorului putea desluÅŸi: „AntrenaÅ£i ochii ÅŸi mâna/Pentru Patria Română/ Viteaz al Ţării RomâneÅŸti/Învaţă bine să ocheÅŸti!“.
Deseori, prin aceste locuri poposeau corturile circurilor, cu curiozităţi „anatomopatologice“ expuse în borcane, cu tuneluri ale groazei. Se instalau ÅŸi standuri ale „aparatelor de forţă“, în care se lovea cu un mai de lemn un suport pe care era fixată o capsă. Acesta se ridica ÅŸi, la punctul de impact, se producea o bubuitură asurzitoare. Ne amestecăm ÅŸi noi printre gură-cască, servitoare îmbrăcate în costume naÅ£ionale, cu obrajii roÅŸiÅ£i, lucru care-l determina pe cel de la aparat să strige deseori: „Loc la mai, loc la mai/FereÅŸte pudra, fetiÅ£o!“.

Prin locuri celebre de odinioară

Părăsim locul acesta. O luăm agale, cufundaÅ£i în aceleaÅŸi timpuri, spre vestitul local al lui Leonică Eldman, de pe strada Madona, la numărul 12. A ajuns până la noi faima fripturilor la grătar, a fleicilor, micilor ÅŸi „rinichilor în sânge“ preparaÅ£i aici. Aflăm că se încingeau chefuri straÅŸnice în acel loc, cu fripturi ÅŸi vin la gheaţă. Odată ajunÅŸi, ocupăm un loc ÅŸi aÅŸteptăm. Pe la urechi ne trece ÅŸi o poveste a locului. Se făcea că „afacerile restaurantului prosperau ÅŸi, pe măsură ce creÅŸtea numărul clienÅ£ilor amatori de arta lui Leonică, se mărea ÅŸi curiozitatea de a afla secretul profesional atât de jinduit. Zadarnic încerca să afle ceva concurenÅ£a! ReÅ£etele erau păstrate cu străşnicie, într-un secret absolut. Până când, într-o bună zi, un băiat de prăvălie, plătit mai bine de alt patron, a dezvăluit taina: în fundul curÅ£ii din spatele restaurantului, Leonică avea o latrină aproape abandonată. Carnea pentru fleici sau mici, înainte de a lua calea grătarului, îÅŸi făcea stagiul în cârligele din interiorul locaÅŸului de uÅŸurare. Secretul era simplu: amoniacul emanat frăgezea carnea. Mirosurile care ar fi trădat procedeul erau eliminate cu ajutorul mirodeniilor dozate savant de grataragiu“.

La teatru cu nea Aurică

Plecăm ÅŸi din acest loc, la pas pe străzile oraÅŸului de ieri. Îl recunoaÅŸtem printre trecătorii de la ceas de seară pe celebrul personaj Aurică, un tip cu o Å£inută princiară. Purta pantofi din piele de viÅ£el, cu tălpi subÅ£iri, lucraÅ£i cică la Drăghiceanu, un cizmar de lux, cu prăvălie pe strada Unirii. Avea Aurică ÅŸi haine de stofă englezească pe care o cumpărase de la Boston, magazin cu stofe pentru lumea subÅ£ire, lucrate la vestitul croitor al acelor vremi Paul Imre, de pe Kogălniceanu. Etala, de asemenea, cămăşi de poplin sau de mătase, în culori pastelate, cu gulere albe. Ne pofteÅŸte în sala de teatru, în stilu-i caracteristic. „Venea, din când în când, la teatru, primit cu temenele (ÅŸi fără bilet) de la controlorul Mitică Trandafirescu, la garderobieră ÅŸi, mai ales, de bătrânul plasator Nelu Burada. Nea Aurică scotea, din buzunarul de la vestă, o sticluţă cu parfum ÅŸi îi stropea pe toÅ£i: «LuaÅ£i, mă, să mirosiÅ£i frumos, că aici e teatru!». Apoi, cu un gest elegant, îÅŸi scotea pălăria, o încredinÅ£a garderobierei, cu recomandaÅ£iunea: «Ia-o, fată, ÅŸi vezi unde o pui. Nu-mi da număr. Å¢ii tu minte că e pălăria mea. AÅŸa ceva nu există pe lume»... Cu paÅŸi mărunÅ£i, se îndrepta spre sală; se oprea în faÅ£a uÅŸilor, cerceta lojile ÅŸi benoarele cu o privire care spunea: «Îl vedeÅ£i pe Aurică». Saluta ceremonios, în stânga ÅŸi-n dreapta, suficient timp să fie observat de Burada, care avea un prosop special cu care ÅŸtergea scaunul pluÅŸat, desăvârÅŸit de curat, de altminteri, dar asta intra în regulile ospeÅ£iei: «Să trăiÅ£i, coane Aurică, bine aÅ£i venit! Astă-seară joacă domnul Comăneanu!». «Lasă, că ÅŸtiu eu. Dă-mi un program ÅŸi Å£i-l dau înapoi când plec»“. Econom la bani, dar generos la aplauze. Acesta era Nea Aurică, aÅŸa cum l-am cunoscut din „Craiova, mon amour“.
Îl lăsăm privitor la teatru. Părăsim încet sala de spectacol ÅŸi, totodată, ÅŸi lumea Craiovei de ieri, lăsând-o să trăiască în pagini de carte, cu frumuseÅ£ea vremurilor apuse.