Ştrandul popular de la Jiu, dar şi bazinul numit astăzi „Laguna Albastră“ sunt locurile în care odinioară craiovenii ieşeau să bea o bragă, să-şi etaleze costumele de baie şi să se bronzeze.
Ştrandul popular a fost construit din străduinţa primarului Constantin Negrescu şi a fost inaugurat de Sfânta Maria, „Ziua Apei“, pe 15 august 1935. Pentru nevoile populare s-a amenajat în lunca de la Mofleni o plajă circulară, în jurul căreia erau cabine. Pentru că nu era apă potabilă în zonă, s-au construit două cisterne cu pietre pentru filtrarea apei. Inaugurarea a fost o mare serbare populară, la care au participat în jur de 15.000 de persoane. Ştrandul avea amenajări moderne (duşuri, restaurante, cabine, instalaţii pentru sport gen bară fixă sau inele etc.). Era legat de oraş prin noul bulevard tăiat în Lunca Moflenilor, numit odinioară Crângul sau Parcul „Brăiloiu“, după numele prefectului din acea perioadă, care era în prelungirea bulevardului Anastasie Stolojan.
Şi „pentru că în perioada interbelică existau în Craiova şcoli care pregăteau elevi pentru concursurile de înot, ştrandurile găzduiau deseori concursuri între licee. Ba, mai mult, cu trecerea timpului, la Ştrandul tineretului s-a amenajat un sector special pentru copii. Grija pentru întreţinerea lor era foarte mare, medicul oraşului testând periodic starea apei, supraveghind chiar la schimbarea ei“, a precizat Toma Rădulescu, şeful Secţiei de Istorie a Muzeului Olteniei.
Aceleaşi locaţii se transformau deseori şi în locuri de petrecere, unde se încingeau hore, de Sfânta Maria, de 1 iunie. Moda pielii albe, semn al purităţii, dispăruse, fiind detronată de dorinţa oamenilor de a se lăsa răsfăţaţi de razele soarelui şi răcoriţi de apa rece.
Moda plajei
Şi pentru că la ştranduri nu puteai veni îmbrăcat oricum, vestimentaţia de plajă fiind obligatorie, costumul de baie îşi făcea intrarea în scenă. Evoluţia sa este strâns legată de percepţia oamenilor despre mare.
Dacă până în secolul al XVIII-lea marea inspira teamă şi repulsie, iar apa şi aerul de mare erau considerate nesănătoase, nişte emanaţii ale putreziciunii, mai ales din cauza mirosului de alge, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se înfiripa dorinţa colectivă a oamenilor de a se afla pe malul mării, când medicii încep să recomande curele maritime şi montane. În anii 1900 nimeni nu făcea plajă, iar baia se realiza cu ajutorul unor cabine de lemn pe piloni care existau în apă şi la câţiva metri mai în larg. La ele se ajungea de pe un podeţ, iar de aici doamnele intrau în valuri şi se îmbăiau în rochiţe cu mâneci bufante şi pantalonaşi până la genunchi, menite să ascundă formele. La acest costum erau asortaţi ciorapi lungi de culoare neagră, papuci dantelaţi şi pălării.
După primul război mondial, maiourile de baie uni sau în dungi veneau să înlocuiască rochiţele de plajă. Până în 1915, singura distracţie a femeilor pe malul mării era săritul în valuri, ţinându-se de o frânghie legată de mal. Înotul era considerat un sport exclusiv masculin.
Şi totuşi, femeile se desprindeau de sfoara legată la mal, transformând înotul într-un sport universal. Fiindcă era nevoie de libertate de mişcare, costumul de baie era format dintr-o singură piesă, ţinută de plajă ce putea fi admirată şi la ştrandurile craiovene ale vremurilor trecute.
