Femeile de altădată, personaje interesante ale unei lumi de mult apuse, îşi dorm somnul fermecat, căci moda ceaiurilor, a balurilor, a micilor şuete presărate cu bârfele mondene ale urbei s-a stins o dată cu trecerea anilor.
Doamnele cu rochiile lor lungi, şerpuinde, acoperite cu dantele, făceau deliciul asistenţei la începutul secolului XX, la concerte, serile de teatru sau de bal. Imaginea lor coboară astăzi din paginile de jurnal ale celor care în acele vremuri erau personaje ale piesei. O lume interesantă ni se dezvăluie, făcându-ne părtaşi la micile şuete de altădată.
Poposim mai întâi în casa unei văduve, conduşi de memoriile Olgăi Gigurtu adunate în „Amintiri care au dispărut de când mi-aduc aminte, femei de altădată“. „Conferinţele, concertele, câteodată, dar mai rar teatrul şi aceste mici întruniri hebdomadare, în care gândul zbura mai mult înapoi, erau singurele distracţii ce ni le acordam, toate eram văduve… Pe când ceaiul fierbea în samovarul de alamă lucioasă, cu un murmur plăcut, ca un acompaniament în surdină al convorbirilor noastre, unele lucrau miniardise, frivolităţi dantelate de Irlanda sau de Veneţia, altele şedeau rezemate alene în nişte jilţuri mari adânci, bune de siestă… Vorbeau de toate fără pedanterie, nici răutate, subiectele se urmau de sine şi erau despre ultima piesă sau noul roman, ultimul eveniment mondial sau poliţia locală, sau, în fine, ultimul scandal. Fiind toate inteligente, aceste subiecte dau prilej la reflexiuni critice sau apărări interesante, cu atât mai pasionate cu cât acuzările erau mai aprige, căci cât de mic să fie cercul, tot nu se poate ca părerile să fie toate de acord!“. Şi dacă astăzi a fost zi de întâlnire între doamne, mâine este zi de concert. Lumea se adună, noi idile se consumă dând naştere unor răutăţi mai mici sau mai mari, bârfelor mondene.
Iubiri la ceas de seară
Five o’clock-urile zilnice nu existau, vizitele nu se făceau decât duminica şi la sărbători, aşa că singura distracţie în preajma anilor 1908, în vechea Craiovă, erau serile de concerte. Pe vremea aceea străzile erau luminate cu felinare în care ardea o lampă cu gaz, luminând numai împrejurul stâlpului de lemn, iar cucoanele se întorceau seara acasă precedate şi urmate de câte un ţigan cu un felinar în care ardea o lumânare de seu. În drumul spre locul evenimentului se întâmplau deseori accidente, căci trotuarele, pe unde existau, erau pavate cu pietre mici şi ascuţite ce atentau la tocurile Louise XV ale frumoaselor vremii. După ce aleile erau străbutute cu efort, doamnele ajungeau, în fine, la destinaţie. Se aşezau confortabil în scaunele din sala de concert. De aici încolo, altă poveste se derula. Se analizau ţinutele, se discutau pe ascuns ultimele noutăţi amoroase. Reintrăm şi noi în atmosfera acelor vremuri la braţul Olgăi Gigurtu. „Într-o zi începuseră concertele simfonice, nu lipseam niciodată, eram cu o prietenă, înaintea noastră şedea tânărul R. Îl cunoaşteţi toate, frumos, elegant, deştept, totdeauna în lumea cea mai bună, deşi fără avere. În ziua aceea părea nervos, agitat, privirile sale erau mereu îndreptate spre intrare, era vădit, aştepta pe cineva. Îşi răsucea mustaţa blondă cu nervozitate febrilă, la fiecare deschidere a uşii tresărea. Iarăşi, o decepţie! Nu era cea aşteptată. «Dar cine să fie, ne întrebam noi, veni-va oare? Să-i descoperim secretul…». În fine, uşa se deschide încă o dată, încet, căci începuse concertul, şi văzurăm pe Elena mai frumoasă ca niciodată, cu o toaletă de crep subţire lila deschis, pe cap o pălărie mică tot mov, care se despica aşa frumos pe părul ei moale, mătăsos, blond ca spicul grâului, un mănunchi de violete de Parma la corsajul întredeschis… era radioasă. Tânărul nostru schimba feţe-feţe, mâinile-i tremurau uşor. Îl vedeai căutând să pară liniştit, când toată firea lui trăda emoţia, agitaţia internă… Se aşeză astfel c-o vedea din profil, îi urmărea privirile ce căutau să pară indiferente şi care mereu se îndreptau spre acea figură adorabilă!… «Să fie el deja amantul?, întrebai pe vecina mea. Nu cred, e imposibil. Elena, nu se poate». «De ce?», răspunse dânsa cu un calm care mă surprinse şi îmi impuse. «De ce? Bărbatu-său e tot ocupat, orele libere le petrece la club şi noaptea la cărţi. Ea e tânără, frumoasă, bogată, prin urmare neocupată de grijile zilnice, o natură iubitoare, expansivă, ş-apoi vezi cum o iubeşte – toată firea lui îi destăinuie patima!». «Dar ea?», îmi ziceam eu. Pe când îmi puneam această întrebare, bucata de muzică sfârşise. O salvă de aplauze răsună în sală. Elena întoarse capul spre noi. Doamne, fie ca un fulger, pare că scântei ieşeau din întâlnirea privirilor, fie o clipă numai, dar şi o revelaţie. Cine a spus că toate se pot ascunde în afară de dragostea adevărată nu s-a înşelat“.
Alt gen de distracţii
Şi dacă un subiect nou se născuse, doamnele găsesc motiv să-şi mai aranjeze la zi de duminică încă o consfătuire. În saloanele frumos aranjate cu tablouri, acuarele, statuete, mozaicuri din Paris, aduse din „voiaje“, care dădeau un aspect de elegant, feminin, distinsele siluete se aşezau în jurul mesei pe care stătea „tava de argint, cu chiselele din dulceaţă, din care îşi lua fiecare câte o linguriţă, aducând laude şerbetului sau peltelei“. Se analiza idila dintre domnul R. şi Elena. „De ce aşa şi nu altfel?“. Şi după ce toate aspectele problemei fuseseră dezbătute pe larg, intra în scenă Leftică, cel mai mare băiat al Zincăi Viişoreanu, din paginile manuscrisului Olgăi Gigurtu, „Amintiri care au dispărut de când mi-aduc aminte, femei de altădată“. „Leftică, cel mai mare dintre băieţii mamei Zinca (Zinca Viişoreanu) din căsătoria cu Viişoreanu, căci mai avea unul de la bărbatul dintâi… era floarea familiei, soarele mamei lui!“. El împrumuta cărţi de Balzac, la modă în acea vreme, tot astfel cum recita din poeziile lui Berenger, făcând deliciul asistenţei. Printre recitaluri de versuri şi partituri interpretate la pian se purtau discuţii şi despre ultimele noutăţi în ale modei, despre creaţiile lui Madame Celine, „prima croitoreasă franceză aşezată în oraşul nostru, ca să nu vorbesc de M-me Julie, înaltă şi frumoasă, care lucra pentru artistele noastre, foarte, foarte elegante, ca şi frumoasa şi ideala Maria Theodorini, mama celebrei cântăreţe Elena Theodorini… M-me Celine era recunoscută de societate şi îmbrăca toate tinerele“.
Timid părăsim sala, spectacolul se apropie de final. Rămân personajele acelor vremuri, cu ţinutele lor fermecătoare, cu tabieturile lor, cu distracţiile lor demodate astăzi. Sunt icoane din trecut, care aparţin unor vremuri demult apuse, ce vorbesc de frumuseţea şi pitorescul acelor timpuri.
Clubul guvernantelor
Nu doar doamnele respectabile aveau parte de astfel de întruniri. Guvernantele aveau şi ele un club. „Această demoiselle Louise era un tip al Craiovei de atunci, iar prăvălioara ei din strada Unirii, la care te suiai pe trei trepte, era Clubul guvernantelor. Ea vindea lânuri, mătăsuri, mărgele, fir canava, bumbac, lucruri de mână începute ca: perne, păpuşi, gente de vânătoare de sfoară, croşetate, bente înguste şi lungi pentru trăgători de clopot, tăviţe de lână înşirate cu mărgele, în fine, tot felul de lucruri de mână, la modă atunci, şi urâte mai erau, Doamne, iartă-mă!… La ea se întruneau guvernantele după ce ieşeau de la biserică. Acolo se vorbea de predica mai bine sau rău ţinută, se criticau cucoanele, adică «stăpânele»“.
