A vrut sa urmeze canto, dar a ajuns bijutier. Nu-i pare rau. Astazi este cea mai priceputa si cea mai experimentata din Craiova.
Din cei 57 de ani, 43 sunt numai de meserie – adica, spun toti bijutierii Craiovei, Adriana Nica este cea mai veche, mama giuvaiergiilor olteni, profesoara care le-a indrumat pasii multora dintre cei care astazi traiesc din acest mestesug. Si dintotdeauna lucreaza la Argintarie. „Uneori am impresia ca aici locuiesc“, râde doamna Adriana. „Inainte de ’89, lucram 16 ore pe zi, iar acasa nu eram in stare decât sa dorm, nu mai aveam timp de altceva. Nici acum nu stau doar opt ore, intotdeauna se mai gaseste câte ceva de facut. Si, cum sunt o perfectionista, ramân peste program sa-mi termin treaba“.
„Biroul“ pe care il ocupa de ani si ani este o masuta cu sertare, aproape nevazuta, cu gramezile de unelte, pungi si cutii pline de minunatii: pietre pretioase, semipretioase sau simple plastice si bucati de sticla ale caror taieturi pricepute te fac sa juri ca sunt valoroase, bijuterii vechi aduse la reparat sau care servesc doar de model, bani vechi de argint, rame de ceasuri si tacâmuri innegrite de vreme. O harababura care o ajuta insa pe Adriana Nica sa duca la bun sfârsit fiecare zi de munca. Reparatii, strâmtari de inele, lipit lanturi, bratari sau modelat o bijuterie dintr-o coada de lingurita, cam asta este treaba cu care si-a petrecut cea mai mare parte a vietii. Si nu poate spune ca s-a plictist. „Tehnologia este cam aceeasi de acum treizeci de ani. Dar obiectele pe care le fac sunt mereu altele – chair daca seamana intre ele. Am lucrat zeci, sute de lanturi identice, dar pentru fiecare am pus ceva din sufletul meu“, marturiseste femeia.
Isi cumpara bijuterii din magazin
Doamna Adriana este o admiratoare infocata a metalului considerat sfânt. Are o colectie personala impresionanta si nu se sfieste deloc sa poarte câte cinci – sase lanturi o data si tot atâtea bratari sau inele. Nici una dintre bijuterii nu este insa lucrata de mâinile ei. Si, in ciuda faptului ca n-a dus niciodata lipsa de timp si mijloace, marturiseste sincer ca nici nu i-a trecut vreodata prin cap sa incerce sa-si confectioneze ceva. Din simplul motiv ca nu-i plac bijuteriile lucrate manual! „Chiar daca eu imi fac meseria bine, chiar daca modelele pe care le am in lucru trebuie sa-mi placa mie in primul rând, trebuie sa recunosc ca tehnologia noastra nu este cea mai buna. Niciodata o bijuterie lucrata de mâna nu va fi la fel de bine realizata ca aceea de fabrica, nu va avea finisajele si precizia pe care le au bijuteriile facute de masini. Cum sunt o iubitoare de frumos, foarte pretentioasa chiar, imi cumpar asadar din magazine toate bijuteriile. Si lucrul acesta nu jigneste deloc bijutierul din mine!“, glumeste doamna Adriana.
Un lucru si mai curios insa, doamnei Nica nu i-a placut deloc la inceputuri meseria de bijutier. La vremea aceea – când abia implinise 14 ani – a invatat-o dintr-o necesitate. Pentru ca nu era o scoala de canto in Craiova si pentru ca nu a indrumat-o nimeni sa-si potoleasca setea de muzica macar cu un instrument, a crezut ca se poate amagi o vreme cu alt fel de arta. A intrat la UCECOM, a terminat cei trei ani de scoala si s-a angajat. Cu timpul, a inceput sa-i placa. La muzica nu a renuntat niciodata insa. „Am tot timpul un aparat de radio lânga mine, altfel n-as putea sa lucrez. Fara muzica, nu exist! Pe vremea lui Ceausescu, era interzis – zicea seful ca ne distrage atentia. Dar eu o tineam pe-a mea… Nici nu mai tin minte câte aparate mi-a confiscat! Acum pot sa ascult orice muzica vreau. Si nu regret ca am ales alta meserie. Poate ca nu as fi fost la fel de buna la canto sau vioara, cum sunt azi la bijuterie!“.
Tehnologie veche si greoaie
Pentru cei mai multi cumparatori, o bijuterie expusa intr-o vitrina poate fi doar frumoasa sau urâta, scumpa ori ieftina. Adriana Nica ii gaseste insa alta valoare: aceea de produs al unei munci migaloase, dar si al unei mâini talentate si rabdatoare. Si explica pentru necunoscatori tehnica nu foarte simpla de a lucra manual o bijuterie de argint. „Topesc argintul in carbune, il torn apoi in forma de bara sau placa, pe care le aduc la dimensiunile necesare. Intr-un laminor electric, subtiez argintul in forma de fir – rotund sau patrat, in functie de cum cere obiectul pe care il am de lucrat. Firul se segmenteaza apoi, se calibreaza la dimensiunea potrivita, se traforeaza. Pentru un lant, cu doi clesti se realizeaza impletiturile, zalele. Pentru un inel se lucreaza separat capul, sina, cercul, dupa care se asambleaza toate. Bijuteria gata facuta se curata cu vitriol si se introduce intr-un recipient de plastic, cu solutie de detergent, putina apa fierbinte si doua bile de rulment. Se agita bine totul, astfel incât bilele sa dea luciu argintului. Apoi se sterge, se cântareste si se prezinta clientului“.
