Vânzările sunt sarea şi piperul societăţilor capitaliste. Că te ocupi de petrol, terenuri sau flori, activitatea îţi asigură bugetul şi condimentează viaţa. Unii trăiesc precum emirii, alţii abia îşi duc zilele. Pe mamaie Constantina, destinul a lăsat-o în cea de-a doua clasă.
Aproape în fiecare dimineaţă, de cum se încălzesc simţurile şi se-aruncă paltoanele, la intrarea în campusul de la Mecanică, mamaie Constantina vine tocmai din Troaca şi îşi ia în primire scăunelul de lângă poartă, aşezându-se dincolo de zidul mic şi rece şi înconjurându-se de zambile şi narcise galbene. În ultima vreme, se simte mai bine printre tineri şi nu se mai duce în piaţă să-şi vândă florile. În dimineaţa asta, vremea s-a mai însorit şi a putut lăsa gospodăria pe mâinile omului ei. Îşi strânge basmaua neagră sub bărbie, îşi netezeşte cu mâna fusta şi iese pe poartă. Florile le-a lăsat de cu seară la o femeie de lângă Institut, în Craiova. Are şi un scăunel pe care să stea şi să uşureze durerea care s-a lăsat în picioare, de când cu reumatismul ăsta nenorocit. Se urcă în tramvai şi, după 10.00, e în faţa căminelor. „Vin cu tramvaiul şi vând flori din grădină, să fac şi eu un ban. Şi, dacă strâng o sută de mii, sunt fericită. Moşu’ meu munceşte mai mult ca mine. Până acum câteva luni am trăit cu ghearele mele în pământ şi acum m-au găsit şi pe mine cu banii la pensie. Iau două milioane patru sute şi sunt mulţumită, mamă, până la Dumnezeu!“.
Câteodată, îi mai fac probleme gardienii publici, care îi cer să plece în altă parte. „Mă gonesc, mamă, când mă găsesc aici. Da’ nu ştiu de ce, că nu fac nici un rău şi nici murdărie nu fac. Că sunt bătrână. Da’ băieţii ăştia de la poartă de la facultate îmi iau partea. Şi, uite, copilul ăsta“, spune mamaie Constantina, arătând spre unul dintre agenţii de pază, „e primul care cumpără flori de la mine. El îmi dă întâi bani“.
Fără bani
De pe scaunul mic şi dreptunghiular, în poala cu flori, femeia face mănunchiuri din zambile şi din narcisele galbene. Are şi câteva ghivece, de care doamnele de la oraş care trec pe stradă par interesate. Vorbeşte mult, zâmbind, ca un specialist cu experienţă în vânzări. Din când în când, îşi ridică privirea de la zambile şi te priveşte în ochi. Şi oamenii cu carte care trec pe lângă ea îi cumpără din buchete. Dar clienţii fideli, care aduc primăvara în camerele de cămin cu geamuri din termopan, sunt studentele: „Mamaie, când s-a deschis facultatea, au venit trei, patru studente. Unele n-aveau bani şi le-am dat aşa, de la mine. Că mi-era drag de ele. Că sunt frumoase, maică, şi ele acum se miră ce să-mi mai aducă de bucurie când mă văd. Mă cunosc şi îmi aduc şi de mâncare, şi sucuri, da’ eu mai ţin post. Mă şi pupă. Şi fetele cumpără mai mult decât băieţii, că sunt mai sensibile, da’ eu îi iubesc pe toţi“, spune femeia întinzând un bucheţel domnului care se-apleacă să-i plătească.
„Acum, nu mai are lumea bani“
Mamaie Constantina povesteşte că şi cu ani în urmă, pe când muncea la colectiv, florile îi umpleau grădina. „Cum ieşeam de la CAP, veneam şi vindeam la piaţă. Pe timpul lui Ceauşescu mi le lua lumea din mână. Da’ acum nu mai cumpără aşa mulţi, că nu mai au oamenii bani. Sunt bătrână şi eu, dar nici nu zici că am 70 de ani, că pot să muncesc. Nu mă odihnesc, că-n groapă o să am destul timp şi pentru asta. Mai bine vin aici între tinereţe. Şi florile mele sunt frumoase ca fetele şi nu sunt scumpe. Alţii dau trandafirul cu cinci lei, cu şapte, iar eu îl am la 2,5 lei şi al meu are miros, nu e searbăd ca ăia mari şi frumoşi din străinătăţuri. Şi zambilele, mamă, le dau cu 1,5 lei buchetul. Să veniţi pe la mine, că dacă n-aveţi bani, puteţi să luaţi şi aşa…“, zâmbeşte bătrâna florăreasă, între zambile şi narcise.
