Capitalismul de ordonanţă

„Populaţia trebuie să înţeleagă că bunăstarea se creează în timp“. Nu mă enervez des. Dar când am auzit această afirmaţie din gura celui responsabil pentru alocarea şi cheltuirea eficientă a resurselor publice, am simţit cum mi se urcă sângele la cap. Discuţia era în contextul majorării salariului minim pe economie. Iar afirmaţia nu e tâmpită, dar, când o auzi rostită de unul dintre reprezentanţii clubului celor care au pus înaintea interesului naţiunii binele personal, afirmaţia nu poate fi decât grotescă. Voi detalia inclusiv numele personajului, care nu e prost. Doar că are duble şi triple standarde, iar din economia de piaţă a înţeles doar cea mai rapidă cale spre câştig, în interesul personal şi în dauna interesului naţional: capitalismul de ordonanţă.
Pornesc de la salariul minim. Pentru mulţi, el nu reprezintă nimic. Doar o cifră statistică. Nu îşi doresc să ajungă vreodată să fie plătiţi atât de prost (chiar dacă mulţi de acolo au pornit). Pentru mulţi însă, salariul minim pe economie reprezintă totul. Este ceea ce îi aşteaptă la sfârşitul unei luni de muncă. Este obiectul singurei activităţi de management pe care au fost forţaţi să o facă: managementul sărăciei. Prin care transformă această sumă în bunuri şi servicii. Cu productivitate mai mare sau mai mică, asta este discutabil.
Mi-am pus recent o problemă: de ce oare, într-o ţară care a învăţat recent ce înseamnă lipsa forţei de muncă, se mai pune problema salariului minim? De ce nu piaţa, în condiţiile în care forţa de muncă este deficitară, nu stabileşte ea, prin legea economică de bază – cererea şi oferta -, salariul minim pe economie mai mare decât cei 450 sau 500 sau 540 de lei pe care un guvern care nu are ce pierde, pentru că nu dă de la el, îi aruncă pe masa negocierilor cu ţârâita.
Şi mi-am spus: Radule, greşeşti. Adu-ţi aminte că economia nu are numai un singur sens, şi anume în sus. Adu-ţi aminte că economia este oscilantă, are suişuri şi coborâşuri. Are şi crize, aşa cum am avut în perioada 1997 – 2000. În perioada de creştere economică, atunci când forţa de muncă este tot mai cerută, sigur, poate părea absurd un salariu minim pe economie. Dar în perioade de scădere economică? Şi când, din motive dependente sau independente de incoerenţă guvernamentală, se închid afaceri, creşte numărul şomerilor, banii se împuţinează, atunci ce trebuie să facă statul? Să aibă grijă de cetăţenii săi. De cei care i-au fost, îi sunt şi îi vor fi contribuabili. Şi trebuie să le asigure un nivel minim de subzistenţă. Aşa că salariul minim pe economie este necesar. Pentru momentele în care totul ar putea merge rău.
Mărimea salariului minim pe economie este discutabilă. Nu trebuie să fie nici prea mare (ar inhiba dezvoltarea profesională, creşterea productivităţii, progresul forţei de muncă), dar nici prea mică. Or, aici se poate vedea măiestria unui guvern: de a aloca resursele – limitate, la nevoi – teoretic nelimitate. Salariul minim pe economie trebuie văzut în corelaţie cu salariul mediu pe economie, cu preţurile, cu nivelul de trai.
Cum nu trebuie văzut salariul minim pe economie? Nu trebuie văzut ca un instrument din care tu, stat, care nu ştii să aloci resursele şi să dimensionezi cheltuielile, să îl foloseşti pentru a-ţi ascunde politicile greşite. Aşa cum s-a întâmplat în România în anul 2007. Când am avut trei salarii minime pe economie: 390 de lei (în sectorul public), 440 de lei – în sectorul privat, 880 de lei în sectorul privat pentru cei cu studii superioare ş.a.m.d. De ce a făcut Guvernul României asta? Pentru că, risipitor fiind, miop fiscal, a trebuit să pună ceva în locul cotei unice, cea care a dat mulţi bani la puţini şi puţini bani la mulţi, pe care i-a luat apoi de multe ori de la cea de-a doua categorie. Prima mare greşeală a acestei politici triple privind salariul minim a fost dublul standard. Un angajat cu studii superioare, la privat, trebuia să fie plătit cu minimum 880 de lei. Unul la stat, cu minimum 390 de lei. De ce? Pentru că statul s-a gândit, rămas cu bani puţini în urma cotei de 16%, să ia bani înapoi prin ordonanţa de urgenţă. Fără să ţină cont de competitivitate, productivitate, cel care câştigă 440 de lei a început să fie impozitat la 880 de lei. Doar la privat însă. Pentru că, la stat, aplicarea aceluiaşi standard ar fi însemnat ca statul să îşi ia sieşi un impozit mai mare. Şi atunci, ar fi ajuns acolo de unde a plecat: la nevoia de bani. Justiţia a remarcat între timp dublul standard şi a decis în favoarea salariaţilor bugetari.
Fie că va fi 500, 520 sau 540 de lei, salariul minim pe economie nu reuşeşte decât teoretic să asigure un nivel minim de subzistenţă. Cred că e clar pentru toată lumea, iar pentru cine nu e, îl invit să trăiască măcar trei luni doar cu aceşti bani (deşi pensionarii au reuşit să facă performanţă în a trăi la nivel de subzistenţă).
Şi acum, mă întorc la personajul nostru de la început. El are un nume. De fapt cinci. Călin Anton Constantin Popescu Tăriceanu. Şi, Domnia sa, referindu-se la salariul minim pe economie, le explică săracilor, „calicilor“, celor care doreau mai mult pentru că aveau prea puţin, cum că bunăstarea se creează în timp. Zău? S-o fi uitat în jurul său domnul prim-ministru? Şi dacă da, ce a văzut? Nu cumva doar capitalismul de ordonanţă?
Pentru că e uşor ca, prin ordonanţă, o entitate economică, să zicem, una de telefonie fixă, să fie umplută de autoturisme de la un anumit dealer. E uşor, prin capitalism de ordonanţă, să creşti peste noapte competitivitatea importurilor de autoturisme noi, în dauna celor la mâna a doua, introducând taxa specială de primă înmatriculare, practic o barieră împotriva liberei circulaţii a mărfurilor. E uşor în „capitalismul de cumetrie“ să investeşti în acţiunile unui cumătru şi să zici că ai citit în presă despre acele acţiuni că vor creşte (cum au crescut şi cine a determinat cererea crescută pentru ele şi, automat, preţul mai mare, cunoaşteţi). E uşor prin capitalismul de ordonanţă să iei o entitate pe care plăteşti câteva milioane, îţi asumi datoriile, nu plăteşti, faci mai multe, apoi iar eşti ordonanţat cu înlesniri la plată, după care vinzi. E uşor în capitalismul pe care îl vrei doar pentru tine să ordonanţezi ca, de mâine, toate autostrăzile să se facă folosind doar materia primă produsă de vreun cumătru. E uşor, prin ordonanţă, să te protejezi în cazul în care eşti prins cu nasul la caltaboşi. Toate astea sunt uşoare. Dar nu cred că sunt tocmai legale. Cred însă că adepţilor acestui tip de capitalism ar trebui domnul prim-ministru să le taie craca şi să le explice că „bunăstarea se creează în timp“. Dar aici, mulţi refuză să fie autodidacţi. Pentru că, în opinia lor, democraţia este „o chestie cu poporu’“, iar capitalismul înseamnă „la vremuri noi, tot noi, prin ordonanţe noi“. Vă invit să vă uitaţi în clasamentele oamenilor de afaceri, consideraţi de succes. Şi să vedeţi câţi dintre ei nu sunt nici măcar afacerişti, ci „capitalişti de ordonanţă“. Există totuşi o veste bună. Nu toţi.