Ce satisfactie poate fi mai mare decât sa iei un ziar, o carte, sa le privesti si sa spui: la ele am muncit si eu!…
Reporterul pleca pe teren. Dupa documentare, se intorcea in redactie si scria – de mâna! – materialul, care era preluat apoi de culegator, la masina de scris. Se faceau corecturile, seful de departament isi schita din pix macheta paginii. Materialele se trimiteau la tipografie – cel târziu spre ora prânzului. Existau si exceptii, e drept, atunci când vreo vizita a „tovarasului“ intârzia tiparul sau pentru alt eveniment extrem de important trebuia sa mai astepte cerneala.
In sfârsit – tipografia, laboratorul unde hârtia prindea viata. Aici isi intra in rol linotipistul – cel care avea norma sa culeaga cam 70-80.000 de semne intr-o singura zi! Masina fermecata se numea linotip – o increngatura de mecanisme, care, asemeni unei masini de scris, dar ceva mai complexa, avea claviatura. Pe ea zburau degetele linotipistului, transcriind in matritele cu plumb cuvintele de pe hârtie. Se dadea un spalt – „printul“ de astazi – adica o prima tiparire a materialului. Din el, corectorul taia fara mila, iar ce ramânea intra pe mâna priceputa a zetarului care scotea ori introducea cu penseta in matrite literele de plumb. Inca un spalt, de data aceasta integral, pe care „capul limpede“ isi punea BT-ul („bun de tipar“), semnatura, data si ora. Ziarul intra, in cele din urma, la masina de tiparit. Acum 20-30 de ani…
Tehnici care evolueaza…
Pentru necunoscatori, intregul proces care se practica pâna acum câtiva ani pare complicat si de-a dreptul interminabil. Pentru Marin Leoveanu insa munca intr-o tipografie este la fel de usoara ca si… cititul ziarului.
A fost intâi ucenic la „atelierul de pregatire a formei“. Urmând in paralel cursurile Liceului Poligrafic „Dimitrie Marinescu“, a trecut prin toate etapele, pâna la functia de maistru poligraf. A lucrat pe toate tipurile de tipar: inalt, plan, adânc. Le viseaza si astazi mecanismele, desi unele dintre ele au suferit transformari majore. „La tiparul inalt, floarea literei era in relief“, detaliaza Leoveanu, cu usurinta, tainele meseriei. „Forma de tipar se obtinea prin culegere manuala de catre zetar. Literele se ungeau cu cerneala in sistem de valuri, dupa care se trecea, pe deasupra, cilindrul port-hârtie. Prin desfasurare si sub presiune, se imprima cerneala. Tiparul adânc – primul din tara a fost la Craiova, avea alveola gravata in adâncime. Sistemul era mult mai greoi, motiv pentru care se folosea in tiraje foarte mari, cum aveau revistele „Femeia“, „Cutezatorii“, „Flacara“.
…sau pier cu desavârsire
De actualitate a ramas pâna astazi tiparul plan – cu elementele tiparitoare si forma de tiparit aflate la acelasi nivel -, cu diferenta ca masinile s-au automatizat. La inceput se lucra pe placi de zinc, inlocuite mai târziu de cele din bimetal: cupru si crom. Din ’80 s-au adus placile de aluminiu, mult mai eficiente “, spune fostul maistru, astazi coordonator de productie in tipografie. In ciuda evolutiei rapide pe care a suferit-o industria tipografica, Marin Leoveanu nu si-a pierdut nimic din indemânarea din tinerete. Se poate oricând descurca si cu o masina de acum treizeci de ani, asa cum nu-l sperie deloc urmatoarea achizitie la care se gândesc deja directorii firmei unde lucreaza.
„Este vorba de un calculator care ne va scuti de efectuarea unor operatiuni. Materialele plecate de la redactori si corectori si care astazi trec prin tehnoredactare, imprimare pe calc, montaj si abia apoi tipografie, vor avea de parcurs un drum mult mai scurt. Tehnoredactorul va efectua totul in noul calculator, ziarul plecând de la el direct spre tipar“, explica Marin Leoveanu noua tehnologie care va ajunge curând la Craiova.
Zetarii si linotipistii – specii disparute
Astazi este responsabil la controlul tehnic de calitate. Adica parcurge kilometri intregi intre redactie si tipografie, având mare grija sa nu se strecoare absolut nici o eroare la fabricarea produsului finit. „Avantajul este ca sunt aproape“, zâmbeste Dan Daju, tipograf la Tipografia de Sud. Acum treizeci de ani insa altfel stateau lucrurile.
A inceput ca ucenic zetar la Intreprinderea Poligrafica „Oltenia“ din Craiova – culegea cu mâna litera cu litera. Munca migaloasa, dar care necesita o mare dexteritate. Nu era tocmai usor sa mânuiesti bucatelele de plumb, sa le asezi in rânduri, sa le dai forma care, in câteva ore, urma sa fie citita si inteleasa de zeci de mii de ochi. „Lucram la sectia de culegere manuala, acolo unde erau linotipistii, zetarii, monotasteristii, monoturnatorii. Primii culegeau literele, rândurile, le turnau in plumb si le dadeau zetarilor, care le asezau in pagina. Acestia faceau cam ceea ce fac tehnoredactorii de astazi, dar nu in fata monitorului de calculator, ci pe masini destul de greoaie, rudimentare“, isi aminteste nea Daju vremurile mai vechi ale tipografiei.
Oltenii, cei mai priceputi tipografi
Dupa anii de ucenicie la locul de munca si partea teoretica efectuata la Liceul Poligrafic „Dimitrie Marinescu“ din Capitala, Dan Daju a ajuns muncitor linotipist. „Era singura scoala de tipografi din tara, iar oltenii erau de departe cei mai priceputi!“, spune câstigatorul locului intâi pe tara la culegerea mecanica monotasta. Doi ani a urmat, la „Casa Scânteii“ din Bucuresti, cursurile scolii de maistri poligrafi. „Intre sute si mii de strungari ori sudori, pe care ii gaseai peste tot, tipografii erau o rasa aparte. La vremea aceea se stia ca, impreuna cu ceferistii, formau „fortele de avangarda ale partidului“ – ii duceau pe mai-mari in toate colturile tarii si le faceau propaganda! Tipograful era om important atunci, avea si aniversare, pe 13 decembrie! Meseria nu era usoara, trebuia sa fii cu adevarat bun ca sa lucrezi intr-o tipografie, dar si salariile erau un pic altele. Era si sporul de toxicitate care mai rotunjea venitul. Cu plumbul care se topea la 340 de grade si care, atunci când se facea „sprit“, sarea din matrita si ardea hainele ori pielea, tipograful era mereu expus riscurilor. Dar nu-ti trebuiau scoli inalte sa fii fruntas, trebuia doar sa-ti cunosti meseria. Gica Piroi – singurul director de tipografie din tara care nu a avut facultate, nea Stancu Zane – caruia i se dusese vestea ca avea viteza la culesul literei mai a dracu’ decât a unei masini, Marcel Jelcu, Stan Cojocaru… Cu totii au fost tipografi exceptionali“, spune Dan Daju, dupa 34 de ani de experienta, in care a avut ocazia sa cunoasca adevarati „artisti“ in domeniu.
