A fi om în România. Varianta judecătoarei Bîrsan, fenomen național

România devine încet un stat în care oficialii săi, înalți sau mărunți, nu mai par a fi capabili să facă distincție între bine și rău, între lege și fărădelege, între a fi om și a fi penal. Dacă la nivel oficial se întâmplă asta, ce te aștepți de la omul de rând? Ce vede el în jur? Care este modelul de societate propus? Ce le scrie judecătoarea Bîrsan membrilor CSM: am fost OM cu voi, v-am ajutat în viață, cum ați îndrăznit să-mi aprobați cererea de percheziție?
După ce le bate obrazul, judecătoarea Bîrsan, cercetată de procurori pentru trafic de influență, își încheie scrisoarea cu următoarea frază: „Ştiu că am avut şi am lângă mine pe omul de la care am învăţat, învăţ şi voi învăţa ce înseamnă să fii OM, pentru că numai aşa poţi fi JUDECĂTOR“. Asta spune, cred, totul despre un mod larg răspândit de a gândi și de a acționa. A face puțin trafic de influență înseamnă, de fapt, a fi om. Ce-i rău în asta?
Poate am greșit, spune Bîrsan, dar oameni suntem. Să ne ajutăm ca frații. Tot din acest motiv, judecătorul care a dat mandat de interceptare în acest dosar a simțit, probabil, nevoia presantă de a-și anunța colegii. Om este și el, nu se știe când greșește și când va avea nevoie de serviciile judecătoarei avertizate discret că DNA-ul e pe urmele ei.
„Binele“ făcut astăzi se va întoarce, într-o bună zi, când se va  lovi de greu. Acest tipar stricat de gândire a infestat instituții întregi din stat. O masă critică de politicieni se comportă identic: mita, traficul de influență, aranjamentul ilicit este, după mintea lor, singura cale de a răzbi într-o țară sufocată de corupție.
A fi om în România înseamnă, pentru mulți, a întoarce un serviciu în momente grele, a păcăli sistemul, a pune o vorbă bună sus, a găsi pe cineva care te scapă, „te rezolvă“ sărind peste lege și rând. A fi om înseamnă a comite fapte penale cu conștiința că ai făcut o faptă bună, că ți-ai făcut datoria față de specia ta. Suprema dovadă de umanitate este să-ți ajuți aproapele care o comite grav. La urma urmei, oameni suntem și toți greșim.
Prima șpagă e mai grea, pentru restul există o explicație: toți iau. Vă amintiți de sutele de vameși care luau mită ca mod de viață? Nici ei nu mai aveau conștiința că fac ceva rău din moment ce toată lumea proceda la fel, de vreme ce trăiau cu toții într-o mare familie penală. Vi-l amintiți pe comisarul Șoric, pentru care cămătăria era ceva onorabil? Pur și simplu, omul nu înțelegea sincer de ce un cămătar trebuie încadrat la interlopi.
Citiți de două ori halucinanta scrisoare a judecătoarei Bîrsan de la Înalta Curte către câțiva membri CSM. Mesajul este enunțat direct: am fost OM cu voi, fiți oameni cu mine. Cum ați putut aproba percheziția casei în care v-am primit, v-am omenit? De ce nu mă ajutați la greu, după ce v-am făcut atâta bine?
Acest mod de acțiune nu înseamnă a fi om. Se cheamă, din păcate, tot trafic de influență în formă continuă și la vedere. Se cheamă orbire, disperare, nebunie. Dar când conștiința comiterii unor fapte penale a dispărut, poți pune chiar pe o hârtie oficială modul cum gândești pentru că nu mai realizezi de mult că te afli în eroare.
O fi de vină moștenirea blestemată a comunismului, care pare să fi modificat ADN-ul unei nații întregi. S-a reprodus un tip de societate în care rețeaua (de tip Voicu), relația vinovată, datul din coate, prieteșugul cu folos, amiciția lucrativă, propteaua politică, subminarea zilnică a legii, abuzul de putere au devenit un mod obligatoriu de organizare și acțiune socială.  
Scopul imediat este „să te descurci“, iar ținta finală este „să te realizezi“. Nu neapărat ca om, ci ca un mic animal social pentru care succesul în viață înseamnă capacitatea de a învinge mereu sistemul, de a-l utiliza pentru a stoarce cât mai multe beneficii de pe urma lui, de a-l călca în picioare, de a fi mereu un privilegiat într-o lume de condamnați. Există totuși o rază de speranță la noile generații. Pentru ele trebuie luptat ca instituțiile care astăzi scot putregaiul la lumina să rămână în viață. Măcar urmașii noștri să aibă sentimentul că trăiesc, cu adevărat, printre oameni.