Implozia creditului, acum şi în România

Într-o perioadă în care în media de business ni se vorbeşte despre perspectiva unei ieşiri din recesiune a economiei mondiale, lumea pare a fi uitat de cauzele financiare ale crizei. Este vorba – desigur – de expansiunea nesustenabilă a creditului, care a creat distorsiuni majore pe toate pieţele, de la sectorul imobiliar şi piaţa auto, până la comercializarea bunurilor de consum şi ofertele educaţionale ale instituţiilor de învăţământ superior. Este o ironie faptul că acum guvernele lumii încearcă să rezolve o criză a creditului iraţional cu şi mai mult credit, fapt pentru care numeroşi analişti internaţionali se îndoiesc de posibilitatea ca diversele planuri de stimulare derulate de autorităţi să aibă efecte benefice.
Dincolo de orice declaraţii optimiste ale oficialităţilor din statele industrializate sau ale instituţiilor internaţionale, asistăm la o ajustare vizibilă a pieţei creditului, în condiţiile în care factorul determinant al acesteia, încrederea, s-a deteriorat dramatic. Şi ireparabil. O intuiţie de bun-simţ determină, deopotrivă, populaţia şi firmele din economia reală să se ţină departe de contractarea unor noi împrumuturi la dobânzi efemer atractive. Ne confruntăm, într-adevăr, cu o implozie a creditului fără precedent, direct proporţională cu extinderea creditării în toate sferele de activitate din anii precedenţi.
Investitorii privaţi nu mai capitalizează băncile, acestea nu se mai împrumută între ele, companiile au acces limitat la fluxul de bani ai instituţiilor financiare. O realitate în care doar pieţele de bonduri par a reprezenta alternativă de plasament şi numai statele – un partener viabil de afaceri. Pentru ca să se mişte ceva la nivel financiar trebuie capitalizări ale statului, garanţii de stat (programe de genul „Prima Casă“) şi, nu în ultimul rând, împingerea clienţilor către companii care au rămas fără cerere naturală (rabla, „cash for clunkers“, „cash for dishwashers“). Sunt stimulente (putem citi droguri) pentru o economie construită, în vederea satisfacerii unei cereri ireale în condiţiile în care am (supra)consumat pentru următorii două sute de ani (epuizarea resurselor, dar şi volumul total al datoriilor ne spun deopotrivă acelaşi lucru). Putem spune, prin urmare, că ne confruntăm cu cea mai importantă criză a capitalismului modern (şi desigur postmodern), antrenată de implozia creditului.
În România, din păcate, creşterea exponenţială a creditării în ultimii ani a conturat aceleaşi vulnerabilităţi care stau la originea crizei mondiale. Multinaţionalele bancare de la noi au importat criza pe meleagurile mioritice, beneficiind – nu se putea altfel – de complicitatea unei populaţii fascinate de perspectiva unei vieţi în leasing. În doar un an, am văzut o comprimare brutală a consumului, în paralel cu reducerea dramatică a importurilor, o cădere totală a pieţei auto şi risipirea iluziei imobiliare cu care ne-am amăgit în perioada de boom. Toate aceste fenomene vin în paralel cu o realitate încă escamotată în opinia publică: implozia creditului.
În sfârşit, şi în România, implozia creditului se manifestă sub toate aspectele: băncile nu mai creditează economia reală, refuză să suplimenteze cu fonduri etapele finale de construcţie ale unor proiecte imobiliare rămase în pană, restrâng serios clientela eligibilă din rândul populaţiei, nu mai acceptă drept colateral active îndoielnice, fac presiuni pentru returnarea unor linii de credit în avans. Dacă adăugăm la acest comportament al instituţiilor bancare pierderile la nivelul capitalizărilor bursiere sau majorarea accelerată a volumului creditelor neperformante, ne dăm seama că implozia creditului este un proces care a început în România. Acesta va continua în anii următori cu închiderea de sucursale şi agenţii, cu disponibilizări de personal, cu executări silite ale datornicilor, cu falimente răsunătoare.
Ne confruntăm deci cu implozia creditului şi acum descoperim cu tristeţe că economia de bubble dezvoltată în ultimii ani era mult prea dependentă de acest stimulent nesănătos. Vedem că piaţa auto era suprainflamată, că preţurile din imobiliare erau cu totul exagerate, că aşteptările retailerilor erau nefondate, că marjele de profit uluitoare ale companiilor erau susţinute în principal de creditul cu buletinul, că multe investiţii nu aveau la bază o fundamentare solidă. Implozia creditului şubrezeşte acum o economie greşit structurată, alimentată haotic dintr-un supraconsum bazat pe import şi o speculă imobiliară neproductivă.
Falsa valoare de sute şi mii de miliarde de dolari a activelor, afacerilor şi colateralelor din pieţele internaţionale se evaporă sub ochii noştri. Procesul de „deleverage“, atenuat, e adevărat, prin intervenţiile statelor, continuă accentuând deflaţia pe aproape toate categoriile de active. Implozia creditului este realitatea pe care o parcurgem.
Poveştile pe care le auzim despre „reluarea creditării“ în România nu au nici o legătură cu realitatea. Nu au legătură cu realitatea băncilor care se tem să acorde credite, nu au legătură cu realitatea IMM-urilor care solicită amânări la plata ratelor, nu au legătură cu realitatea unor niveluri de dobândă ridicate, nu au legătură cu realitatea epuizării bazinului cererii (4,44 milioane din 4,48 milioane de salariaţi au credite la bănci), nu au legătură cu realitatea creşterii-record a creditelor neperformante. Asistăm la un proces de implozie a creditului care este abia la început. Abia după curăţarea din sistem a datoriilor imposibil de plătit ar putea reîncepe o reluare sustenabilă a creditării. Asta dacă cicatricile care vor apărea la nivelul psihicului colectiv nu vor lăsa loc unei schimbări totale de paradigmă.
Atunci când în media de business vedem diverşi analişti care îşi dau cu părerea despre momentul în care vom ieşi din recesiune, trebuie totuşi să fim conştienţi că adevărata întrebare este cea cu privire la impactul asupra economiei româneşti al imploziei creditului. Cine vor fi principalii păgubiţi ai acestei evaporări de avuţie ireală? Este un lucru care trebuie să ne preocupe întrucât orice perioadă de implozie a creditului se caracterizează atât prin plata accelerată a datoriilor, cât şi prin repudierea lor. Cine va purta cea mai mare parte a poverii creditelor? Cetăţenii şi firmele mici care – în inconştienţa lor – au contractat împrumuturi imposibil de rambursat? Contribuabilul, prin preluări de credite neperformante, de active nevandabile şi prin tipărire nesustenabilă de monedă? Sau băncile care au finanţat bula imobiliară şi au ignorat riscurile plasamentelor nebuneşti realizate în ultimii ani?