Comentariu disponibil si in format audio:
Acum câteva zile am pornit-o spre locul în care se poate lua cel mai bun mic dejun din Craiova. Pe drum am cumpărat o chiflă lunguiaţă cu miezul aburind şi o frunză de pătrunjel cam îngheţată, dar pe care am înviorat-o trecând-o pe sub un jet de apă fierbinte. Şi am intrat în hală: „Domnu’, ia poftiţi aici o brânză bună… mai proaspătă, mai nesărată“. Eu voiam o bucăţoaie lucioasă de caş, sărat puţin şi catifelat bine. Am găsit-o la un cioban de la Jina şi degrabă am înconjurat-o cu miezul încins al chiflei. Am muşcat cu poftă şi aroma de pătrunjel a luat-o razna prin sânge, împreună cu toată minunăţia aia de gust alb.
Însă, în jurul meu, brânzarii erau mai cătrăniţi ca altădată. Cică un ordin al Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare ar impune micilor producători respectarea normelor europene. Practic, ţăranul român trebuie să-şi eticheteze şi împacheteze produsele şi să poarte halate şi mănuşi curate pentru a putea vinde brânză şi lapte la piaţă. Deşi reprezentanţii autorităţilor publice au precizat că noile norme nu impun sigilarea produselor, piaţa vuia de teama „vidului“ şi crâcnea împotriva netrebniciei europene. Un nene care cumpăra de la acelaşi brânzar ca şi mine mi-a explicat cum stau lucrurile: „Două mii de ani, ciobanii noştri aşa au vândut brânza şi te-au crescut pe mata, m-au crescut pe mine, aşa a crescut toată lumea. Şi acum ne trezirăm cu Uniunea Europeană!“. Doi paşi mai încolo, o olteancă într-un halat alb, dar fără mănuşi, avea o aprigă dilemă: „Doamna vrea să ia mai puţin de o jumătate de kil. Felia mea are un kil jumate. Cum fac eu să tai vidul să îi dau o juma’ de kilogram?“.
În prezent, România importă 70% din carnea comercializată şi 80% din legume şi fructe. Dar brânza din pieţele româneşti se gustă pe vârful cuţitului şi apoi se vinde fără probleme, unele estimări apreciind că micul comerţ ocupă la noi 45% din piaţa lactatelor. În aceste circumstanţe, impunerea normelor emise la Bruxelles a fost interpretată ca un asalt al atotputernicelor multinaţionale europene împotriva micului producător tradiţional. Era limpede: o conspiraţie a brânzei fusese pusă la cale.
Vreo trei sute de ciobani nu au dat însă doi bani pe conspiraţia ălora şi au purces cu talanga şi portavocea la Bucureşti. Unde s-au aşezat cu ministrul la masă şi, după ce s-au omenit cum se cuvine, au şi căzut la pace. Ţăranii sunt scutiţi de birocraţia europeană, dar nu şi de regulile de igienă ale Europei. Olteanca nu va trebui să înveţe cum se taie vidul, ci cum se poartă mănuşi curate atunci când umblă cu brânza clientului.
Pentru sătenii care nu călătoresc prea mult, primul contact cu Uniunea Europeană se petrece chiar aici, acasă, unde noi reguli vin să schimbe vechea orânduială. Dar ce e vechi nu e întotdeauna şi bun, iar ce e nou e întotdeauna perfectibil. Însă oamenilor le vine greu să-şi schimbe obiceiurile, indiferent că sunt proaste sau bune. Şi atunci încep să privească chiorâş către o Uniune Europeană al cărei rost e încă greu de explicat.
Dintre cele 27 de ţări membre UE, practic, doar şase dau mai mulţi bani decât primesc: Franţa, Marea Britanie, Austria, Olanda, Suedia şi Germania. Noi, ceilalţi, profităm cu toţii, mai mult sau mai puţin, de pe urma acestei Uniuni. Cei care sunt responsabili de felul în care banii europeni sunt cheltuiţi nu sunt necunoscuţii de la Bruxelles, ci politicienii noştri de acasă. Lor le-au cerut ciobanii socoteală, şi bine au făcut, pentru că Uniunea Europeană nu vrea să ne înveţe cum se taie vidul, ci doar să ne ajute puţin la curăţenie. Iar prea multă curăţenie nu a stricat încă nimănui.
