Paolo, amicul meu, italian, dar casatorit cu o românca, ma suna ieri: „Alo, românule, ziceai ca Berlusconi nu e normal la cap. Citeste ziarele sa il vezi pe al vostru…“ Inchide telefonul gâlgâind de râs. Il inteleg: acum vreo luna, pe e-mail-uri circula un filmulet nostim cu Berlusconi facând pe satirul in spatele unei politiste, in timp ce agentii de securitate il asteptau sictiriti lânga limuzina prezidentiala. Asa ca la vizionare, eu, român, un amic din Chile si un american sadea ne-am prapadit de râs, in timp ce macaronarul se facuse rosu – el sustine ca de mândrie – si rânjea cam intr-un dinte.
Ma zoresc sa deschid jurnalele, si ce vad? Garda elvetiana a lui Basescu a facut pasul la ofsaid, oferind tribunei spectacolul unor jambiere prezidentiale murdare… de atâta fotbal. Sa fie o manevra de imbulinare mioritica? Tradare-tradare, dar sigur o stie si presedintele, nu?
Nu aceste jocuri de culise, dificil de intuit din exterior, ma preocupa mai mult, ci evolutia spectacolului pe care continua sa il ofere mereu surprinzatorul Basescu. Chioscuri demolate, cu câini fugariti, suvita prezidentiala, blonda de la Golden, sacosele de plastic din mâna pe drumul spre apartamentul cu scandal, cizmele de cauciuc prin namolul inundatiilor, spriturile cot la cot cu baronul oierilor, zâmbetele de cezar al tribunelor de fotbal… Matelotului sasiu ii reuseste o cantoneta hipnotica ce amesteca acorduri de Pavarotti cu frânturi de Farâmita Lambru, totul pe acompaniamentul inevitabil al copiilor minune din taraful politic românesc.
Mi-l amintesc intr-o noapte, acum câtiva ani buni, pe când era ministru al transporturilor. Greva in Gara de Nord, ceferistii blocasera trenurile. In mijlocul liniilor de cale ferata, imbulzeala mare: pancarte, revendicari, injuraturi.
Presa, poze, filmari. Pâna aici, nimic deosebit, nu? Si iata ca incepe partea memorabila. Printre grevisti isi face loc in viteza un personaj chelios si zâmbaret. Nu stiu de unde scoate o lada de lemn pe care se urca urgent, cu bratele ridicate, larg desfacute. Pare vesel sau poate il ajuta fizionomia, clar e ca lumea tace, intrigata. Personajul de pe lada incepe sa vorbeasca. Al doilea soc: zâmbaretul cu chelie stie sa comunice. Fara fraze sforaitoare si semipreparate, ascultând si raspunzând, certându-se si lasându-se admonestat. Ziaristul din mine vede pentru prima oara asa ceva: un om politic ce vorbeste pe limba celor cu care negociaza. Un om politic ce reuseste sa câstige, dând impresia ca a lasat mult de la el. Si care, la dezamorsarea conflictului, ar fi gata sa stea cu grevistii la o tacla despre meciul de fotbal de mâine. Cum a ajuns un matelot presedinte? Vorbind pe limba marinarilor. Cum se mentine un matelot presedinte? In acelasi fel.
România a dat (si a mentinut la putere) un comunist de lemn, care niciodata nu a fost capabil sa emita doua cuvinte sincere. A dat apoi un profesor-papusa, care a esuat lamentabil când si-a incurcat sforile. Si iata, intr-o ultima sfortare si suprema adaptare, România a scos de la cutie ceva spectaculos, ce i se potrivea ca o manusa: Traian Basescu.
Si ce face omul nostru o data ajuns presedinte? Nimic, ramâne acelasi Traian Basescu. Se amuza cu presa, isi plateste politele la lumina zilei, se suie pe lada si arata cu degetul acuzator, iar când este acuzat se da jos de pe lada si intra in multimea fidela. Nu cunosc daca exista sondaje recente de popularitate in România; sa se fi saturat cetateanul elector de bâlciul numit Basescu? Nu cred, mai ales atâta timp cât nu se profileaza nici cea mai mica alternativa viabila. Sa fie alte razboaie subterane de interese ale comitetelor si comitiilor de partid? E o varianta mai plauzibila – in astfel de situatii apar poze cu paharul in mâna, documente de colaborare cu securitatea si tot calabalâcul de elemente care in România nu mai socheaza pe nimeni, dar care sunt scoase, precum moastele, la intervale regulate.
Ce-i de facut cu marinarul? E cumparator abuziv de apartament, e fost securist, ii plac blondele altora, are fata fotomodel, joaca leapsa cu CNSAS. Politicienii si analistii politici zic ca nu mai e bun, ca ne trebuie altul, mai asezat. Poporul votant si platitor de taxe nu zice nimic, ca nu l-a intrebat nimeni. Optiuni nu sunt nici pentru unii, nici pentru altii. Pe corabie miroase a revolta. Sacrificam capitanul?
