Are 29 de ani şi este ţintuită într-un scaun cu rotile, fiind paralizată de la piept în jos, dar nu se plânge, nu cerşeşte milă. Este o luptătoare. Chiar dacă are doar opt clase, Roxana Dobrică (foto) a publicat trei cărţi, dintre care una a fost tradusă în limba engleză şi în limba italiană. Pentru ea, o persoană cu dizabilităţi nu este o persoană pierdută, trebuie să-şi înfrunte destinul şi să-şi trăiască viaţa.
Stă în mijlocul încăperii, pare liniştită, dar în interior dă semne că ar clocoti un vulcan. Este felul ei de a fi, mereu pusă pe fapte, mereu spunându-şi „trebuie“. Vrea să vorbească lumii despre ea, deoarece crede că nici o persoană cu dizabilităţi nu trebuie să se dea bătută. Ea nu a renunţat, chiar dacă poartă în suflet multe dureri, a trecut prin multe nopţi nedormite, a vărsat multe lacrimi.
Roxana povesteşte cum, cu ani în urmă, a lăsat totul acasă, aici, în România, şi a plecat în căutarea unui trai mai bun în Italia. Dar nu a fost să fie, iar la doar 24 de ani visul i-a fost spulberat într-un accident stupid. „Eram cu prietena mea şi am fost lovite de un autoturism, condus de un italian. Ea nu a avut nimic, deşi conducea. Eu am avut fractură de coloană, plămânii praf, un picior fracturat. Am rămas paralizată, medicii nu mi-au dat nici o şansă. Trei luni am stat pe patul de spital. Eram în Italia, nu ştiam limba, nu cunoşteam pe nimeni. După care am plecat pe propria semnătură şi m-am întors acasă. Ani întregi am luptat să ajung aşa cum sunt acum. Am făcut mai multe operaţii, am făcut recuperare în Germania, în Italia. Nu renunţ, trebuie să reuşesc. E drept, viaţa mea nu mai este la fel, dar… nu-mi place să-mi plâng de milă, nu cer nimic. Acum mi-am propus să ajung la o clinică în Statele Unite, trebuie să fac asta“.
Roxana îşi continuă povestea vorbind mai puţin despre trecut şi mai mult despre prezent şi viitor. Viaţa ei este ca o clepsidră, o parte se petrece aici, în Craiova, unde este familia, fiul ei de 11 ani, iar altă parte în Italia, unde merge pentru recuperare şi tratament.
Încearcă să-şi înfrângă handicapul şi să-şi trăiască viaţa ca un om perfect normal. A avut curajul să apară într-o prezentare de modă alături de alte 11 tinere în scaune cu rotile, care au participat la un eveniment intitulat „Atipic Beauty“, la Cluj. S-a înscris în Roma la o prezentare similară şi speră că va fi acceptată. Nu acceptă nici o barieră în calea ei, iese în oraş la plimbare, la cumpărături, merge chiar şi la discotecă, se înconjoară de prieteni.
Roxana şi destinul cărţilor ei
La un moment dat, a simţit nevoia să facă altceva, să-şi spună povestea într-un alt mod.
Într-o zi a luat pixul şi un caiet în mână, cu gândul să aştearnă pe hârtie diverse imagini care-i încolţiseră în minte, tot felul de idei şi întâmplări pe care le trăise. Nu avea curaj şi se întreba: „Cum să fac eu, că simt că vreau să scriu şi nu ştiu cum să scriu? Nu ştiu prea multe, nu am multă şcoală, nu am citit cărţi…“, se întreba Roxana. A cerut sfatul celor apropiaţi, care au încurajat-o să scrie, dar tot era bântuită de teamă. Şi aşa, într-o noapte, a început să aştearnă cuvintele pe hârtie. „Am scris vreo 40 de pagini despre viaţa mea, exact cum mi s-a întâmplat. M-am oprit şi am început să le citesc. După ce le-am citit, nu mi-au mai plăcut şi le-am rupt. Aveam ideile în cap. Am spus un nume, Ariana, acesta a fost titlul, dar şi personajul primei mele cărţi. Am zis că scriu o carte pentru mine şi pentru prietenii mei, să-mi demonstrez că pot“, povesteşte Roxana.
Aşa s-a născut prima carte, „Ariana“, care în 2013 a văzut lumina tiparului şi a ajuns pe rafturile librăriilor din Craiova. Chiar dacă nu se confundă sută la sută cu Roxana şi povestea ei, personajul Ariana trăieşte în paginile cărţii întâmplări din viaţa autoarei. Această carte a fost tradusă în limba engleză şi urmează să fie tradusă şi în italiană, iar Roxana speră să o publice la o editură din Roma.
A doua carte, „Naivitatea duce la dezastru“, este povestea unei tinere care se încrede prea uşor în cei din anturajul ei şi ajunge să plătească scump pentru această naivitate, ajungând pe mâna traficanţilor de carne vie. „Sunt lucruri care se întâmplă în realitate, care se petrec uneori foarte aproape de noi. Această carte poate fi o bună lecţie pentru multe tinere dornice să facă bani uşor“, afirmă Roxana.
„Destinul“, a treia carte a ei, împleteşte frânturi de viaţă reală cu imaginaţia autoarei. „Ultima carte este despre trafic de droguri, despre doi albanezi plecaţi în lume să facă bani pe căi uşoare. Unul ajunge la puşcărie din cauza prietenului în care a avut încredere. Cât timp stă în închisoare, se gândeşte doar la răzbunare. Subiectul este tragic. Este imaginaţia mea, dar pleacă de la fapte reale. Cărţile mele sunt scrise simplu, cu cuvintele mele. Nu sunt sofisticate, nu este în ele filozofie. Eu cred că Dumnezeu mi-a luat pe o parte, dar a vrut să-mi dea pe alta, şi îmi dă puterea să scriu aceste rânduri, deşi acum câţiva ani…“, Roxana se opreşte.
Recunoaşte că acum câţiva ani nu citea cărţi, nu se gândea să scrie şi nu-i este ruşine să recunoască faptul că are doar cursuri gimnaziale.
„De multe ori răul aduce bine“
Cărţile nu-i aduc bani, dar pe ea nu o interesează acest aspect. Îi aduc linişte, împlinire. „Scriu noaptea, nu scriu la calculator, întotdeauna cu pixul şi hârtia. Experienţa mea m-a schimbat, m-a făcut să văd lumea şi viaţa într-un alt mod, durerea m-a făcu mai înţeleaptă. Trebuie să reuşesc, să scriu mai departe, să-mi fac numele cunoscut şi fiul meu să fie mândru de mine. Cred în prieteni, dar singura persoană de la care am pretenţii sunt eu. De aceea trebuie să mă fac bine, să mă ridic din căruciorul cu rotile. Trebuie să stau pe picioarele mele, ca înainte. În finalul uneia dintre cărţile mele spuneam: «De multe ori şi răul aduce bine»“, încheie Roxana Dobrică.
La plecare, am lăsat-o în pragut casei, în scaunul cu rotile, în faţa uşii larg deschise, „privind spre viitor cu încredere şi optimism“.
