http://www.youtube.com/watch?v=eYlls6WAxws
„Sunt file în cartea vieţii noastre, unele mai de preţ decât altele, pe care adesea le întoarcem, să ne amintim locurile natale, satul nostru drag cu şesurile nesfârşite sub cerurile largi de vară. Şi oriunde ne-ar duce pasul, amintirile ne bat în inimă, cu un ecou adânc, şi ca un fir ne leagă, până în ultimul nostru ceas, de cuprinsul acestor depărtări, de seva pământurilor natale. Eu cred că veşnicia reprezintă ceea ce înseamnă să fii român şi atunci când uiţi acest aspect e bine să te întorci la locul de unde ai plecat, la satul copilăriei, de care nu te poţi despărţi niciodată“, spunea profesorul Florea I. Pârvu, cel care a lucrat la monografia comunei Melineşti până în ultimele sale zile de viaţă.
Este trist să găseşti în sate doljene oameni vârstnici care şi-ar dori să plece din locurile în care s-au născut, deşi în aceste cătune şi-au întemeiat familiile, şi-au crescut copiii, au trăit cei mai frumoşi ani. Trecerea timpului a lăsat amprente pe chipul acestor oameni, iar greutăţile nu i-au ocolit. Şi-au crescut copiii şi i-au învăţat să nu uite casa părintească, dar să îşi găsească rostul acolo unde pot…
În nordul judeţului Dolj, la doar 29 km distanţă de Craiova şi 18 de oraşul Filiaşi, există sate care pier, în care drumurile nu au fost niciodată reabilitate şi în care locuinţele stau deja să cadă. Pe raza comunei Melineşti există aproximativ 250 de case părăsite – la Ploştina mai sunt doar zece oameni, la Valea Mare – trei persoane, la Valea de Sus – zece gospodării, la Popeşti – maximum 20 de oameni…
După aproximativ două săptămâni de la ultimele ninsori care au fost în judeţul nostru, sunt şi acum sate la care se ajunge cu mare greutate din cauza nămeţilor. Singura posibilitate de a ajunge în aceste localităţi este să mergi la pas, chiar şi trei kilometri şi jumătate, prin drumurile înzăpezite, drumuri care nu au fost prinse niciodată în programele de reabilitare. De regulă, acestea sunt cătunele de dincolo de dealuri, în care trăiesc doar câteva suflete.
„Eu nu le vând, nu o să le vând niciodată. În amintirea lor le voi păstra…“
Am păşit în comuna doljeană Melineşti. Din cele 13 sate care o compun, patru mai adăpostesc o mână de oameni. În satul Popeşti, mai sunt maximum 20 de suflete. Aproximativ trei kilometri au de străbătut din centrul comunei, de la strada principală până la primele case. „Este trist… Mulţi au murit, alţii au plecat la Craiova sau Filiaşi, iar alţii şi-au cumpărat locuri de casă în centrul comunei, unde există alte condiţii de trai. Au fost case frumoase, oamenii aveau pământ, erau poieni întinse. La capătul satului, atunci când eram copil, era o gospodărie ca din basme pe care o admiram ori de câte ori mergeam în acea zonă. Era o casă boierească, cu pridvor şi poiană mare, cu livezi, cu animale… N-a mai trecut nimeni pe acolo de ani buni, acum sunt doar mărăcini şi nişte garduri de sârmă care împrejmuiesc zona… În acest sat mi-au trăit bunicii, străbunicii, iar acum trăiesc părinţii mei. Sunt două gospodării, una vizavi de alta. Casa în care mi-au trăit bunicii şi străbunicii este veche, are peste 90 de ani vechime, însă cine îşi permite să o repare?… Am lăsat-o aşa… Chiar îmi zic părinţii de multe ori că nu ştiu ce o să se aleagă şi de casa lor după ce ei nu or mai fi. Le-am spus sincer că nu îmi permit să le întreţin, să le repar, însă un lucru este cert: le voi păstra indiferent cât de rău vor cădea. Eu nu le vând, nu o să le vând niciodată. În amintirea lor le voi păstra… Ştiţi, uneori vii câte o oră şi stai în curtea în care ai crescut şi ţi-au trăit cei dragi sufletului tău şi îţi aminteşti de ei, îţi retrăieşti copilăria şi tinereţea… Este locul în care te întorci de fiecare dată cu emoţie şi mare drag“, a povestit Aurelia Gelep.
Un singur elev locuieşte în acest sat şi străbate zilnic câte o jumătate de oră până la liceul în care învaţă. Este legat de sat, de familie, însă mărturiseşte cu tristeţe că nu ştie că nu are nici o şansă dacă alege să rămână în casa părintească. „Sunt elevă în clasa a XI-a, nu am nici un coleg sau prieten în acest sat, toţi locuiesc la kilometri distanţă şi îi pot întâlni doar la şcoală. De abia aştept să termin liceul. Sper să iau bacul şi să merg la şcoală la Craiova. Visez să devin poliţistă, să trăiesc altfel. Mulţi dintre copiii din şcoală au plecat deja din sat, trăiesc la oraş, la un alt nivel. Asta îmi doresc şi eu pentru că în comună nu am ce loc de muncă să găsesc, iar odată ce rămâi este greu să supravieţuieşti…“, a povestit Elena Aurelia Constantin, de 17 ani, din satul Popeşti.
Când se topeşte zăpada, apa curge râu prin sat
Cea mai tânără familie din acest sat nu a ales de drag să locuiască aici. În 2009, cei doi tineri aflaţi la început de drum nu au avut bani să-şi cumpere o locuinţă în alte zone. El este de undeva din Moldova, iar soţia e de prin părţile locului. „Este greu iarna şi mai greu atunci când drumurile se desfundă, când zăpada se topeşte sau sunt ploi. Apa curge ca râul în faţa casei şi pe drum. Copilul cel mare are deja cinci ani, iar de la anul va trebui să-l ducem la şcoală. Dacă nu se vor face drumurile, va fi foarte greu, doar cu cizme de cauciuc va fi nevoit să se încalţe. Copilul cel mic nu a împlinit încă doi ani. Nu ştiu cum îl vom duce până la grădiniţa din comună, o să fie imposibil pe un asemenea drum. Unul dintre noi va fi nevoit să stea acasă cu el… În afară de noi nu mai există familii tinere în sat. A mai fost o pereche, tot cu doi copii, însă au plecat până la urmă la Bucureşti. Eu sunt în concediu de creştere a copilului, soţia a făcut o facultate, este kinetoterapeut, însă nu are de muncă. Va fi foarte greu în momentul în care îşi va găsi, din cauza navetei. Drumul este cumplit de anevoios… Visul nostru este ca, odată cu trecerea anilor, să reuşim să ne luăm o casă la şosea“, a povestit Rusu Ungureanu, localnic.
„Şi de la noi, din centrul comunei, au plecat foarte mulţi… Au auzit că în ţări străine se fac bani“
Am încercat să ajungem în Valea Mare şi Ploştina, însă era imposibil să parcurgi cei aproximativ trei kilometri şi jumătate cu o maşină. Distanţa nu se putea străbate nici măcar cu căruţa. Cea mai sigură modalitate de a ajunge la oamenii de peste dealuri era să o iei la pas prin nămeţi. Rupţi de realitate, fără a avea un magazin de la care să se aprovizioneze, oamenii trăiesc din ceea ce strâng toamna… Trei suflete mai sunt astăzi în Valea Mare şi aproximativ zece în Ploştina. Am întâlnit pe drum una din persoanele trecute de 70 de ani, care cunoaşte cel mai bine povestea locului. De peste o jumătate de secol locuieşte aici. „Eu sunt norocoasă, locuiesc chiar în Melineşti. Pentru cei din satele ăstea de peste dealuri este greu… Pe timpuri, vremurile tot aşa erau, tot aşa era zăpada. Chiar mai rău… Îmi amintesc că au fost ani când nămeţii erau cât gardul. Vai de mamă de om… Tinerii au plecat şi pleacă. Şi de la noi, din centrul comunei, au plecat foarte mulţi… Au auzit că în ţări străine se fac bani. Aş pleca şi eu dacă aş putea, că m-am săturat! Plătesc, de exemplu, impozit mai mare ca atunci când aveam pământuri… Era altfel pe timpuri, erau copii mulţi… Acum nu mai face lumea copii, că nu are cu ce să îi crească. Fac unul, maximum doi. Din ce să trăiască, mamă? Uite, eu luai cu o mână banii de la APIA şi îi dau cu cealaltă mână la primărie. Oamenii aveau ce le trebuia în ogradă, aveau boi, cai, pluguri, creşteau animale, ne ajutam unii pe alţii, era altfel. Nu rămânea un petec de pământ nemuncit! Unii din satele ăstea izolate au cumpărat case în centrul comunei şi şi-au făcut gospodării. Alţii trăiesc şi acum rupţi de lume pentru că nu se poate intra până la ei, că sunt zăpezi şi nu au făcut pârtii. Sunt oameni bătrâni, cine să îi deszăpezească? Înainte munceau oamenii şi din satele de pe dealuri, acum au plecat după serviciu, după bani mulţi. Copiii mei au rămas aici, şi-au găsit de lucru, însă ceilalţi ce să facă?“, a povestit Ecaterina Marinescu.
„La ţară trebuie să munceşti tot timpul, să mişti din mână permanent…“
Am întâlnit-o pe drum, deplasându-se cu mare greutate ajutată de baston, şi pe Florica Avram. Este născută în 1929, însă nu a părăsit niciodată satul. „Pe timpuri, ca şi acum, trăiai bine dacă munceai… Eu sunt din satul Negoieşti, comuna Melineşti. La noi au murit mulţi… Cei care nu au avut urmaşi le-au lăsat rudelor gospodăriile. Casele au fost cumpărate de alţii, însă până la urmă a rămas cineva în ele, sunt locuite. De la temelie însă, nu s-au mai făcut case… Nu înţeleg de ce pleacă oamenii, pentru că eu cred că este mai greu să trăieşti la oraş, unde trebuie să scoţi tot timpul bani din buzunar. Mai cred însă că tinerii fug la oraş că acolo mai mult stau, la ţară însă trebuie să munceşti tot timpul, să mişti din mână permanent… E adevărat că nu au unde să se angajeze, însă pot să pună mâna să muncească pământul părintesc. Dar nu vor…“, a spus femeia.
„Nici la marginea Craiovei nu au condiţii mai bune ca la noi, la Melineşti“
Reprezentanţii Primăriei Melineşti încearcă să găsească soluţii pentru oamenii din aceste cătune, pentru ca localităţile să nu dispară definitiv. „Cel mai rău este în Ploştina şi Valea Mare, localităţi din care oamenii au migrat fie către zona centrală a comunei, fie la oraşe. Au fost şcoli care au dispărut, sate în care nu există nici măcar un magazin… Am încercat să vin în ajutor, de exemplu în satul Valea Muierii de Sus, în care mai locuiesc doar aproximativ 30 de persoane, unde am pietruit drumul până în mijlocul satului. În ultimii ani, în acest sat, o persoană a deschis un magazin, iar oamenii nu mai sunt nevoiţi să coboare pentru cumpărături în centrul comunei. Sunt oameni deosebiţi, dar în mare parte vârstnici. Biserica veche de sute de ani se afla în stare avansată de degradare, însă această mână de oameni şi-au unit forţele, şi cu sprijinul altor oameni de bine din comună şi cu sprijinul primăriei, au reuşit reabilitarea bisericii de la temelie până la acoperiş, inclusiv pictura. Am prins în bugetul din acest an pietruirea drumului către satele Valea Mare şi Ploştina, care nu a fost niciodată reabilitat, şi-l vom face, chiar dacă doar pentru patru oameni… Şi din satul Odoleni a plecat mare parte din oameni la oraş şi tocmai de aceea am decis asfaltarea acestui drum, din dorinţa ca oamenii să rămână. Chiar dacă accesul în aceste sate este mai greu, iar oamenii sunt din ce în ce mai puţini, există dorinţa multora de a ajunge, de exemplu, la cimitirele unde şi-au îngropat pe cei dragi, unde merg să îi pomenească. Cei care au rămas acolo nu acceptă ideea să se despartă de acele locuri, nu cer strămutarea sătucelor, chiar dacă trăiesc de decenii izolaţi. Sătenii sunt legaţi de locul lor natal, indiferent unde i-ai duce sau ce le-ai oferi, se simt bine la ei acasă. Trăim într-o comună frumoasă, avem utilităţi, apa este în drum şi până la urmă nici la marginea Craiovei nu au condiţii mai bune ca la noi, la Melineşti. Există oraşe în care drumurile sunt un dezastru…“, a menţionat Ana Ceană, edilul comunei Melineşti.
Potrivit reprezentanţilor Primăriei Melineşti, preţul unei case variază în funcţie de amplasarea acesteia.
File din istoria comunei Melineşti
Localitatea a fost înfiinţată prin Legea administrativă din 31 martie 1864. „Satul Melineşti apare menţionat într-un document din 27 mai 1603, scris la Târgovişte, din porunca domnitorului Radu Şerban. „În urmă cu 20-30 de ani, comuna Negoieşti (care aparţine astăzi comunei Melineşti – n.r.) era recunoscută pentru spiritul orăşenesc al locuitorilor. Sâmbăta şi duminica, spre seară, oamenii, mai ales tinerii, ieşeau la plimbare pe strada principală… Căminul Cultural avea o activitate deosebit de bogată. Formaţiile artistice găseau cu uşurinţă artiştii necesari. Era dorinţa tuturor tinerilor şi a vârstnicilor să apară în faţa lumii, pe scena Căminului Cultural… Se ştie că, de Paşte, boierii organizau distracţii cu cei ce munceau pământurile. Boierii aduceau lăutari şi se cinsteau cu ţăranii clăcaşi… Negoieştenii au ştiut întotdeauna să şi muncească, să şi trăiască. Au ştiut să facă haz de necaz, să acopere lipsurile, să nu le facă cunoscute şi altora“, sunt rânduri din „Monografia Comunei Melineşti“, realizată de Florea I. Pârvu.
