Oltenii au multe tradiţii, unele frumoase, altele mai puţin plăcute. Însă, chiar şi aşa, ele rămân unice în rândul românilor.
În cartea sa, „Istoria Olteniei“, secţiunea „Antropologie olteană“, Alex Mihai Stoenescu povesteşte câte ceva despre aceste ritualuri ciudate, dar fireşti din sud-vestul ţării. „Unul dintre paradoxurile obiceiurilor olteneşti este contrastul între gravitatea şi frumuseţea funebră a ritualurilor morţii şi ironia cu care este abordată în eposul popular problema ieşirii din viaţă. În plus, Oltenia cunoaşte cel mai interesant fenomen psihologic, cunoscut sub numele de «superstiţia strigoilor», care şochează lumea «civilizată» a Occidentului şi naşte în continuare noi teorii stupide despre vampiri, Dracula etc.“.
Poezii, strigoi, obiceiuri
Puţini ştiu că sufletul acestor tradiţii se află în Gorj, „în repertoriul tradiţional funebru, considerat cel mai arhaic din literatura noastră populară, sub forma ritualurilor şi ceremonialurilor de pregătire. […] În manifestările ritualice ale morţii, substratul cel mai puternic este al credinţei în lumea dincolo de viaţă, dar ca existenţă a unui tărâm de unde cei plecaţi sunt aşteptaţi să se întoarcă. Cercetătorii în folclor au oscilat mult timp asupra genezei acestor credinţe, fie atribuindu-le stratului creştin, al Apocalipsei, deşi în cântecele mortului din Gorj aluziile creştine sunt extrem de rare şi probabil interpolări mai noi. Cel plecat este rugat să caute, prin mulţimea lumii de dincolo, rudele decedate mai de mult: «Să te uiţi prin ei,/ C-or fi şi de-ai mei» şi care sunt aşteptate cu mâncare şi cu băutură, «cu haine spălate, la soare uscate, cu lacrimi udate», după ce – iarăşi, într-o imagine de o forţă impresionantă – lumânările puse pe mormintele lor sunt lumini trimise în întâmpinarea rudelor pentru a găsi drumul întoarcerii pe pământ“.
Se mai spun lucruri din bătrâni, cum că oamenii răi, dar şi „femeile care umblă cu necuratul, cu descântece, după şase săptămâni de la moarte se fac moroi ori moroaice. Se mai fac moroi sau strigoi, ca e tot una, şi lunatecii, cei ce se spânzură, cei ce se omoară, cei ce bagă vrajba între oameni, cei fioroşi, precum şi acei născuţi cu chitie pe cap ori îmbrăcaţi într-o cămaşă“.
„La lilieci“, inspirată din superstiţii
Aceste poveşti au devenit o reală inspiraţie, fiind introduse şi în literatură. „În Oltenia, acest aspect sumbru este numai o parte a fenomenului. Chiar oltenii râd de aceste superstiţii, iar creatorii culţi ai provinciei nu au scăpat prilejul pentru a da o dimensiune literară (excepțională) acestei teme. Vârful creaţiei româneşti pe acest subiect este opera «La lilieci» a lui Marin Sorescu (1936-1996), povestea cimitirului din comuna Bulzeşti (jud. Dolj), locul naşterii marelui poet român. În poemul «Nu ştiam că moartea e femeie», olteanul stă în pat să se culce şi deodată în pragul uşii apare «una mare… maare… voinică, domnule… şi… cum să vă spun eu?… pământie» în care recunoaşte moartea. Dând să ia furca pentru a o străpunge, arătarea «s-a dat de-andărătelea» şi a dispărut, apoi peste două ore moare sora olteanului, Mariţa lui Spânu, care locuia în vale. Într-o capodoperă a genului – «Dumineata», text pe care îl interpretează cu mult umor şi desăvârşită artă Tudor Gheorghe -, Grigore al lui Tăgărâlă se întâlneşte pe drum «cu unul care cam sclipea de departe», îi dă bună seara şi apoi îşi dă seama că este cineva mort de vreo lună“. Merge apoi speriat la un vecin, şi discută. „Zice: Ai scăpat ieftin, neică, moroii din Bulzeşti sunt/ Arţăgoşi./ Când le străşunează din ceva pe câte unul… îl fac/ Cârpă, zdreanţă, poţi să ştergi lampa cu el./ -Dar mi-a zis «dumneata»… îşi aduce aminte Grigore./ -Nu, că de purtat ştiu să se poarte… nu sunt bădărani, ţopârlani, modârlani, capsomani./ Nu că le iau partea dar/ Trebuie să te gândeşti şi la ei; până mai ieri erau aici cu noi“.
„Cum ai ieşit din Oltenia“, continuă autorul, apropiindu-se de finalul secţiunii dedicate acestor ritualuri, „lucrurile încep să se înrăutăţească: în primul rând sunt bancurile despre olteni, în care se subliniază «prostia» lor, apoi părerea că oltenii «sunt şmecheri», iar oltencele, «iubăreţe», că vorbesc hilar cu «fusei», «mersei», «mă-ntorsei». […] S-au formulat în ultimii ani şi păreri precum că oltenii practică un rasism regional, că se cred cei mai vechi români, că municipiul Craiova este capitala oltenilor de pretutindeni… […] Este posibil ca oltenii să fie şi ultimii români demni din România“.
