Revista „Ramuri“ din 1905 conţine o scriere minunată despre împrejurimile Craiovei şi Mănăstirea Jitianu. a îi aparţine romancierului Mihail Sadoveanu, care a fost profund impresionat de aceste locuri.
Istorisirea lui începe într-o după-amiază de martie, în zona Craiovei. „Trăsura ne duce prin nori uşori de praf în bătaia soarelui, pe când sate şi îngrămădiri de copaci se desluşesc până în zarea depărtată, pierdută în ceaţă. Trecem pe sub sălcii vechi, cotim pe la o margine de sat, pe lângă o fântână vopsită cu roşu, printr-o uliţă strâmtă, printre multe căsuţe sărace, şi pe drum moale abia zbicit, intrăm în pustietatea unor locuri bogate odinioară.
Mănăstirea Jitianului. Naltă, lung zidită, măreaţă încă în trista-i şi derăpănata-i bătrâneţe, cu acoperişuri sparte prin care se învolburează furtunile şi ploile, brăzdată de crăpături lungi, rănită pretutindeni în coaste de neînduplecata vreme, săracul lăcaş al Domnului şi al vrednicilor oameni cari au fost odată şi acum nu mai sunt stă trist în singurătatea locului, la o parte de sat, lângă Balta Verde, care doarme moartă ca şi trecutul acelor locuri“.
Dezamăgirea timpului
Oamenii locului se plângeau domnului Mihail că au un popă bătrân, ca şi cum nici n-ar fi; că biserica stă să se crape, că zi de zi tot mai cu spaimă sună clopotul în turnul descoperit. „Au făcut hârtii la stăpânire, au umblat prin lumea asta nouă, pentru credinţă, pentru biserica lor; dar vremurile acestea sunt grele, fără credinţă şi nimeni n’ascultă glasul celui umilit“. Sadoveanu, precum şi cei care îl însoţeau au intrat în locaş alături de oamenii trişti şi nemulţumiţi de biserica lor. „Privim ca şi ei pereţii afumaţi, crăpaţi, pereţi de cocioabă săracă, răsfoim câteva cărţi, cineva citeşte cu glas mişcat câteva cuvinte însemnate de un cititor al altor timpuri, câteva cuvinte scrise de mână de ţăran, apoi după ce trecem prin altarul gol şi pustiu în care nici un odor n’a mai rămas, în care nu e perdea la o fereastră, în care e o înspăimântătoare sărăcie şi durere, ne oprim în răceala, în amărăciunea lăcaşului pustiu. Glasurile se înalţă învăluindu-se, tremură parcă de mâhnirea şi răceala locului; şi când trecem cu toţii, zidurile reci se apropie parcă, se strâng în umezeală de ghiaţă, ca într-un mormânt“.
Mihail Sadoveanu a contemplat de unul singur, pentru ceva vreme, Mănăstirea Jitianu. Tăcerea şi singurătatea s-au reunit pentru câteva clipe în sufletul romancierului. „Stau singur într’o adâncă tăcere, într’o adâncă singurătate, într’o jalnică singurătate. Şi de odată, pe sus, prin turnul vechiu, spart de furtuna vremurilor, prin amurgul cernit, se strecoară o oftare duioasă de vânt. Iar se întinde tăcerea şi negura amurgitului ca un zăbranic; parcă degete nevăzute ating clopotul din turn. Şi un fior mi se scurge prin piept. Sunt singur, şi răceala ruinei mă înfioară, parcă mă împresoară sufletul bătrânului locaş, cu aspra jale a prezentului, cu sfâşietoarea durere a amintirilor trecutului“.
O istorie uitată
Dezamăgirea lui Sadoveanu a fost cu atât mai mare cu cât mănăstirea, în zona căreia se întretăiaseră atâtea drumuri falnice din trecut, zăcea părăsită la câţiva kilometri de Craiova. „Da, pe-aici au fost curţi boereşti, în preajma unui lac întins, la marginea unui sat de luptători. De multe ori veselia nunţilor umplea de larmă malurile lacului; goana cailor, pocnetele pistoalelor şi veselia îmbelşugată trăgeau cercuri de lumină şi bucurie locaşului Dumnezeesc. Pe-aici o veaţă întinsă a unui trecut larg s’a desfăşurat; şi-acum un mare mormânt se întinde, un mormânt al bucuriilor şi al durerilor trecutului, un mormânt al pustiirilor, al mâniei păgânilor, al batjocurei străinilor. Ca un cerşetor pe moarte, la o margine de drum, plin de durere şi de fiori; aşa stă acum biserica aceasta a unui falnic trecut“.
Încet, cuprins de gânduri, scriitorul a pornit pe drumul umed, spre satul sărac. Un sătean a trecut pe lângă el, l-a privit tăcut, cu ochi în care licărea durerea. „Un ţipăt dureros de copil răsbate de undeva. Nici un glas vesel, nici un cântec, nimic. În preajma unui mormânt n’au ce căuta cântecile şi luminile de bucurie“.
Călătoria s-a sfârşit. Pe sub sălciile bătrâne, drumeţii s-au apropiat de luminile Craiovei. În urma lor a rămas biserica veche, săracă şi pustie, în întinderea câmpiei. Numai „un vânt uşor, şi-o oftare a unei mari dureri“ mai veneau dintr-acolo.
