Gheorghe Ţiţeica, un creator al şcolii româneşti de geometrie

Ne place geografia, ne place istoria, ne place literatura sau matematica pentru că cineva din familie sau poate un profesor, un dascăl, un iniţiat ne-a deschis fereastra cunoaşterii acestor ştiinţe exact în momentul în care subconştientul nostru era în căutare de lumină. Bine, dar acestui iniţiat cine i-a deschis fereastra cunoaşterii? Nu ştiu să vă dau un răspuns competent, dar vă ofer povestea fascinantă a unui om care, aparent, s-a născut privind lumea prin fereastra matematicii, a geometriei. Acest om s-a numit Gheorghe Ţiţeica.
Gheorghe Ţiţeica s-a născut pe 16 octombrie 1873 în oraşul Turnu Severin. La vremea aceea, Turnu Severin avea circa 13.000 de locuitori, printre care şi o comunitate germană bine organizată. Oraşul era în plină ascensiune economică datorită înfiinţării Şantierului Naval, în 1852, dar şi statutului de oraş de graniţă cu Vamă activă. Tatăl său, Radu Ţiţeica, originar din Buzău, era mecanic de vapor, iar mama sa, Stanca, s-a ocupat de creşterea copiilor: un băiat şi trei fete. La vârsta de şase ani, Gheorghe Ţiţeica a fost înscris la grădiniţa germană din oraş, apoi a urmat şcoala primară în Turnu Severin. În fiecare an a obţinut premiul I, dar i-a impresionat pe profesori prin uşurinţa cu care învăţa, i-a uimit pe adulţii din jurul său prin raţionamentele logice pe care le făcea când trebuia să dea un răspuns. Părinţii au decis ca fiul lor să urmeze liceul la Craiova, aşa că din toamna anului 1885 până în 1892 a frecventat cursurile Şcolii Centrale din Craiova, actualul Liceu „Carol I“. Şi aici s-a remarcat prin logica cu care îşi construia raţionamentele la toate disciplinele, dar în special la matematică, aşa că nu este de mirare că a obţinut în fiecare an premiul I, precum şi bursa de studii „Eufrosin Poteca“. Din această bursă, dar şi din meditaţii, a reuşit să-şi ajute şi familia, după moartea timpurie a tatălui său. S-a remarcat şi prin iniţiativele pe care le avea pentru organizarea activităţilor desfăşurate de elevi, printre care se numără şi conducerea rubricii de matematică din „Revista şcoalei“, dar şi concertele în care el cânta la vioară. Pasiunea pentru vioară l-a însoţit toată viaţa. Publica sistematic în revistă articole dedicate matematicii, dar şi articole filozofice, studii de critică literară.
În 15 iunie 1892 a susţinut examenul de bacalaureat. În acelaşi an a fost admis la Şcoala normală superioară din Bucureşti. Simţea nevoia să abordeze matematica într-o manieră superioară, aşa că s-a înscris şi la Universitate, Facultatea de Ştiinţe, Secţia de matematică, unde audiază cursurile susţinute de profesorii de marcă ai vremii, printre care David Emmanuel, Spiru Haret şi Constantin Gogu, mentorul şi călăuzitorul lui pe drumul geometriei, pe drumul ştiinţei. În 1895 a obţinut licenţa în matematică şi a funcţionat ca profesor suplinitor la seminarul teologic „Nifon“ din Bucureşti.

Perfecţionare la Paris

Gândirea sa era o gândire geometrică şi dorea să o perfecţioneze, aşa că în 1897 se înscrie la Şcoala Normală Superioară din Paris. Şi aici întâlneşte profesori renumiţi, dar are şansa să-l cunoască pe marele geometru Jean Gaston Darboux, cu care lucrează pentru elaborarea tezei de doctorat cu titlul „Asupra congruenţelor ciclice şi asupra sistemelor triplu conjugate“, pe care a susţinut-o pe 30 iunie 1899. Publică mai multe articole la Academia de Ştiinţe din Paris, dar şi în reviste franceze, articole din domeniul geometriei diferenţiale, caracterizate printr-o sistematizare specifică lui Gheorghe Ţiţeica. În această perioadă a fost bun prieten cu Henri Léon Lebesgue, coleg de an, mai apoi celebru în matematică, şi care spunea despre Gheorghe Ţiţeica: „Eram încântat să-l regăsesc, plin de vioiciune, fericit să-mi vorbească despre căminul său, radiind, cu privirea sa luminoasă şi discretă, aceeaşi magnifică sănătate morală. Înţelegeam că în el se reuneau continuu preocuparea datoriei de împlinit şi o euforie izvorâtă din conştiinţa datoriei împlinite“.

Deschizător de drumuri în matematică

Imediat după susţinerea tezei de doctorat se reîntoarce în ţară. În toamna anului 1899 i se încredinţează cursul de Calcul diferenţial şi integral la Universitatea din Bucureşti, devenind, un an mai târziu, în 1899, profesor agregat la catedra de Geometrie analitică şi trigonometrie sferică. Avea 27 de ani.
A împletit activitatea didactică cu cea de cercetare, pentru care a avut o adevărată chemare. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „curbele Ţiţeica“, „suprafeţele Ţiţeica“. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine.
Un profesor de excepţie care a scris multe cărţi de referinţă în geometrie. Iată doar câteva: „Geometrie superioară. Suprafeţe riglate“, 1931, „Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor“, 1924, „Un pedagog înnăscut“.
Iată mărturia lui Nicolae Mihăileanu, un fost student al său. „Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs, el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit, fără să se folosească de nici o notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică“.
    
Militant pentru răspândirea ştiinţei

A înţeles de la mentorul său, Constantin Gogu, preşedinte al „Societăţii amicii ştiinţei“, că menirea unui profesor este să răspândească ştiinţa printre tineri. Aşa se face că a fost unul dintre fondatorii revistei „Natura“, alături de profesorul G.G. Longinescu şi care a apărut în perioada 1905-1949. A publicat aici multe articole de cultură generală, articole despre Arhimede, Galilei, dar şi despre profesorii săi din facultate.
A susţinut multe conferinţe publice pe teme de larg interes.
A fost preşedinte al „Asociaţiei pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor“, al „Societăţii române de ştiinţe“, al „Societăţii matematice din România“. A fost şi vicepreşedinte al „Societăţii Politehnica“, o asociaţie inginerească înfiinţată cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată proiectată şi construită de inginerii români. Din 1899 a fost unul dintre „pilonii“ Gazetei matematice.

Recunoaşterea meritelor sale

Membru corespondent din mai 1909, apoi Membru titular al Academiei Române din 15 mai 1913, ajungând în 1929 secretar general al acestui înalt for ştiinţific, după ce în 1928 ocupase funcţia de vicepreşedinte. A fost ales membru corespondent al Societăţii de ştiinţe din Maryland – SUA, din Liège- Belgia. În 1934 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Varşovia.
Între 1919 şi 1923 a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti.
Liceul Teoretic din Drobeta Turnu Severin, Şcoala Generală nr. 21 din Craiova, o altă şcoală din Constanţa, concursuri de matematică, străzi, inclusiv o stradă din Craiova, cartierul Rovine, poartă numele „Gheorghe Ţiţeica“.
S-a stins din viaţă pe 5 februarie 1939, în Bucureşti. Avea aproape 66 de ani.