O faptă cumplită comisă acum nouă ani a despărţit-o de oamenii dragi din viaţa ei: copiii. Un album cu poze, un teanc de scrisori şi îmbrăţişările aşteptate cu înfrigurare la vizite sunt singurele arme cu care îşi mai minte, pe patul puşcăriei, timpul rămas.
Se poate considera mulţumită. Mă rog, asta dacă se gândeşte strict la locul pe care îl ocupă în celulă. Stă în patul trei, adică ultimul de sus, acolo unde nu e nevoie să se chircească pentru a coase feţele de pantofi. Un detaliu fără importanţă pentru restul omenirii. Însă, pentru puşcăriaşa Dana Săcărin e mai preţios decât un supliment de calorii în ziua de Crăciun: acolo, având deasupra doar plafonul, cele opt ore de muncă – îndurate fără cârtire, pentru un câştig de câteva zile de libertate – nu o şubrezesc şi nu o cocoşează, cum se întâmplă cu colegele mai puţin norocoase din cameră, înghesuite între paturi. Mai mult – acolo e refugiul ei.
Se scoală la şase, face patul fără cută, se spală, se îmbracă, mănâncă şi trece la treabă. O pauză scurtă de prânz, apoi din nou după uşa cu vizetă, în camera rece, la acul gros de cizmărie. În tăcerea măsurată de împunsăturile egale şi cu albumul de poze aproape, are tot timpul să se gândească. La fapta ei, la ce a lăsat în urmă, la ce o aşteaptă, ce îi e mai drag pe lumea asta.
Crima a smuls-o de lângă copii
Unul, doi, trei, patru… Opt ani s-au împlinit de când puşcăria – întâi la Severin, apoi aici, în Craiova – i-a devenit casă. O ceartă aparent obişnuită la făcutul ţuicii, în toamna lui 2001, între soţ, Gheorghe Pozderie, şi fratele acestuia s-a finalizat într-o baltă de sânge. I-au arestat pe amândoi la spital, când cumnatul închidea ochii. Pentru omor. Nici nu au avut vreme să-şi ia rămas bun de la copiii rămaşi acasă, în Strehaia.
„Mai bine aşa“, se consolează Dana, frământând între degete un capăt de aţă, „oricum erau prea mici – Daiana nu făcuse trei ani, Florin era sugar, de-abia de trei luni. Iar mie mi s-ar fi rupt sufletul dacă i-aş fi văzut atunci…“. În ochi i se adună lacrimi. Nu e o femeie plăpândă, nici doborâtă de necazuri. Închisoarea a călit-o. I-a asprit trăsăturile, i-a îmbătrânit privirea. Şi i-a ascuţit voinţa.
„Din prima clipă în care m-au închis am ştiut că trebuie să rezist. Pentru mine – pentru că îmi doream să iau viaţa de la început. Şi pentru copiii mei – ei sunt cele mai scumpe fiinţe din lume“.
Mireasă îndurerată, în uşa puşcăriei
Daiana în clasă, lipită strâns de învăţătoare, Daiana şi Florin alături de mătuşi şi unchi, Daiana cu un ursuleţ de pluş în braţe şi Florin stând pe pat, zâmbind ruşinat – fotografii în culori şterse de prea multe sărutări materne, cele mai preţioase comori ale puşcăriaşei. Le-a lipit într-un album confecţionat chiar de ea din reviste vechi şi acolo îşi deschide sufletul ori de câte ori dorul nu-i dă pace. Tot acolo a pus la păstrare şi primele amintiri ale vieţii noi pe care a început-o acum cinci ani, la trei ani după ce intrase în penitenciar.
„În 2004 m-am recăsătorit. Mă despărţisem de primul soţ şi, mai târziu, am cunoscut un bărbat, tot în puşcărie. Eram amândoi închişi la Severin, ne-am văzut doar o dată, apoi am început să ne scriem. Am cerut vizite, să ne cunoaştem mai bine, iar foarte curând m-a cerut în căsătorie. Am acceptat“, zâmbeşte femeia, admirându-şi în album nunta modestă din Penitenciarul Drobeta Turnu Severin. În uşa închisorii, purtând rochie albă de mireasă, încadrată de soacră şi de cumnaţi şi cu proaspătul soţ alături, îmbrăcat în costumul de ginere cu dungi de zeghe la mâneci, femeia nu pare totuşi cea mai fericită dintre mirese.
„Nu e uşor să te căsătoreşti în puşcărie. Mai ales că amândoi mai avem de executat – eu vreo trei ani, el şase… Dragoste?“, Dana Săcărin surâde trist. „Nu cred că se mai poate numi aşa. E doar siguranţa că există cineva care ţine aproape de tine şi căruia îi poţi spune toate durerile. Şi dorinţa de a mai încerca o dată. De a lăsa totul în urmă şi a o lua de la capăt“.
Încă trei ani
Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, secţia de femei, camera 1. Câteva crizanteme galbene într-un ciob de vază încearcă să înveselească dormitorul cu nouă paturi. Nu se înduplecă însă nici podeaua de ciment abia acoperită cu un rest de mochetă, nici pereţii reci, fără culoare, nici paturile de fier cu vopseaua albastră cojită pe la colţuri. Patul 3. Dana Săcărin, deţinuta în vârstă de 32 de ani, condamnată la închisoare pentru omor, deschide din nou albumul cu comori. La ultima filă, un teanc de hârtii sunt prinse cu agrafă. Cu nemăsurată gingăşie, femeia le desface pe rând, le mângâie cu dragoste şi le aşază pe genunchi. Sunt scrisorile primite de la copiii ei. Singurele – alături de vizite – care îi ţin trează speranţa până atunci când, pe 20 decembrie 2012, îi va putea îmbrăţişa în voie, liberă. Până când nu îi va mai părăsi niciodată.
Închisoarea de afară
Am găsit-o în apartamentul de la etajul doi, abia se întorsese de la şcoală.
„M-am învoit de la sport ca să vin!“, alergă fetiţa cu ochi ca mierea într-un suflet. Se aşeză pe canapea, politicoasă, să nu facă impresie proastă. Dar nerăbdarea o birui după nici trei secunde. „Florin unde e? A mers la spital?“. De vizavi, educatoarea îi făcu un semn discret că da, dar doarme, să stea liniştită. Copila înţelese. Nu se cade să se poarte necuviincios când au musafiri. Zâmbi ştrengar şi se cuibări mai bine pe pernele moi, aşteptând cuminte întrebările. Ştie despre ce e vorba: cineva de la ziar a fost la mama lor, în puşcărie, la Craiova. Iar acum a venit aici să vorbească şi cu ei. Despre ce, habar n-are. Dar nu se sperie aşa repede. Au trecut ei prin momente şi mai grele în viaţă…
Aruncaţi dintr-o casă în alta
„Ştiu că mami şi tati au comis o crimă în 2000… Adică au luat viaţa cuiva“, explică serios, ca un om mare, fetiţa cu păr de aramă şi pistrui hazlii aruncaţi pe năsucul cârn. „Eram mici când s-a întâmplat, dar eu am ştiut de la bun început. Mi-a spus mamaie“, începe Daiana să depene povestea ei şi a frăţiorului mai mic.
La vremea aceea, fata Danei şi a lui Gheorghe Pozderie era de-o şchioapă, de numai trei anişori. Copila îşi aminteşte însă bine cum s-a schimbat, brusc, viaţa ei şi a lui Florin, pe atunci un prunc de trei luni.
„După crimă, ne-au luat de acasă. Ziceau că nu mai putem sta acolo, că trebuie să aibă cineva grijă de noi. Am plecat… Prima dată am stat la mătuşa noastră din Strehaia. Nu am rămas mult acolo, cam o jumătate de an. Dar ţin bine minte cum plângeam în fiecare zi de dorul mamei. Mă duceau în vizită la ea, dar nu era acelaşi lucru. Florin nici nu o cunoştea… Abia mai târziu a aflat că femeia la care mergeam era mama lui. După şase luni, nu ne-au mai lăsat la mătuşa. Ne-au dat la o doamnă din Cioroboreni, Ciobanu Mioara. Atunci a început să ne fie cu adevărat rău“, oftează Daiana, ca un adult resemnat.
„Îmi dădea somnifere, să n-o deranjez“
Timp de trei ani, fraţii Pozderie au trecut printr-un iad. Deşi absolventă de cursuri pregătitoare, asistenta maternală care i-a luat în grijă nu a ştiut să le arate micuţilor blândeţe sau dragoste. Ba dimpotrivă. Îi lăsa nesupravegheaţi, expunându-i la accidente: pe Florin a căzut poarta de fier, în vreme ce Daiana a fost aproape strivită de o scară. Întotdeauna jocurile lor erau dezaprobate, iar cadouri sau vorbe frumoase nu au primit niciodată din partea celei care le ţinea loc de mamă. Şi ori de câte ori se ivea prilejul – cel mai adesea însă fără motiv -, copiii erau bătuţi şi agresaţi, fără nici un pic de milă.
„Florin a avut mereu o problemă: făcea pipi în pat. Şi de fiecare dată mânca bătaie de la doamna Ciobanu. Nu aveam nici o putere să-l apăr“, îşi aminteşte Daiana, ochii reflectându-i parcă scenele cumplite la care asistase neajutorată timp de trei ani. „Mie îmi dădea somnifere. Să n-o deranjez…“.
O zână dintr-o poveste scurtă
A urmat o perioadă fericită – poate cea mai fericită de până acum – pentru cei doi fraţi ajunşi pe mâna statului: au fost daţi în plasament Adelei Mucioniu, tot o asistentă maternală, dar care a ştiut să-şi iubească meseria şi copiii luaţi sub aripa-i protectoare.
„A fost singurul om cu adevărat bun care a avut grijă de noi“, povesteşte Daiana, zâmbetul revenindu-i în obraji. „Acolo n-am ştiut ce e aceea o palmă, o vorbă aspră. Dânsa nu făcea diferenţe între noi şi copiii ei, ne lua la plimbare, ne cumpăra jucării şi haine, iar de zilele noastre de naştere ne făcea tort şi aveam invitaţi. Avem noi o slăbiciune pentru animale şi mereu luam de pe stradă pisicuţi sau căţei. La casa de la ţară, doamna Adela ne-a lăsat să facem o adevărată crescătorie! Tot dânsa ne-a învăţat să vorbim frumos, cu «dumneavoastră» şi «mulţumesc», şi ne ducea des în vizită la mami şi la tati. Cred că ţinea mult la noi. Acum nu mai este asistentă şi nu mai poate veni să ne viziteze, deşi a încercat de multe ori. În afară de mami, pe tanti Adela am iubit-o cel mai mult…“, mărturiseşte Daiana, cu degetele strânse parcă a rugăciune.
Coşmarul de la „mamaie“
Zilele de tihnă le-au fost însă numărate celor doi copii ajunşi orfani. Când împliniseră nouă, respectiv şase ani, Daiana şi Florin au schimbat din nou părinţii de împrumut. De data aceasta, i-a luat sub îngrijire mamaie, bunica din partea mamei, de la Poroina. Gradul de rudenie nu a avut însă darul de a aduce vreo rază de bucurie în viaţa sărmanilor. Bătăile şi tratamentul dur s-au întors să le întunece viaţa micuţilor.
„Ne lovea cu ce nimerea: cu polonicul, tocătorul, vătraiul“, îşi aminteşte fetiţa cu păr de aramă. Era şi un văr acolo şi, dacă nu-l ascultam, sărea cu pumnii pe noi. Florin suporta cel mai greu, de-asta a şi plecat de multe ori de acasă. Odată l-am găsit în pădure, zicea că el nu se mai întoarce niciodată acolo. Până la urmă, l-am convins să vină cu mine… Trebuia să suportăm, nu aveam de ales. Singura bucurie era să mergem în vizită la mami. Dar ei nu-i puteam spune nimic. Bunica ar fi aflat şi ar fi fost mai rău“.
Anul trecut, bătrâna a plecat o vreme în Italia, la cealaltă fiică, stabilită acolo. Cei doi fraţi au avut parte de altă surpriză.
„Mama se măritase în puşcărie şi ne-a zis să mergem la bunica din partea bărbatului cel nou. Dar n-am stat acolo decât o lună. Nu avea curent, nu avea căldură, aşa că «Protecţia» ne-a luat înapoi“.
„Părinţii noştri trăiesc. Şi ne iubesc“
În dormitor, Florin s-a trezit. De după părul ciufulit, se observă un bandaj proaspăt la urechea stângă. „L-au operat săptămâna trecută. De mic avea un lipom de grăsime. Abia acum a reuşit «Protecţia» să-l ducă la spital, să-l opereze“, explică atotştiutoare Daiana, luându-şi protectoare fratele de după umeri. Băiatul zâmbeşte timid, ascunzându-şi mutriţa simpatică după braţul surorii. Îşi şoptesc unul altuia ceva la ureche, apoi chicotesc împreună, îmbrăţişaţi. Dragostea dintre ei e atât de straşnică, încât risipeşte stropi de soare în încăperea colorată. De alături, educatoarea şi psihologul centrului îi privesc cu afecţiune: de când au venit, fraţii Pozderie au devenit aproape copiii lor.
După ce au plecat din casa celei de-a doua bunici, Daiana şi Florin au locuit o perioadă în Centrul de Primiri Urgenţe al Direcţiei pentru Protecţia Copilului Mehedinţi. După trei luni, chiar de Paşti, au fost trimişi aici, într-un apartament de tip familial din Turnu Severin. De unde speră amândoi să nu mai plece curând.
„La doamna Adela a fost cel mai bine. Dar dacă acolo nu ne mai putem întoarce, vrem să rămânem aici. Până va ieşi mami de la închisoare. Şi atunci poate se va împăca iar cu tati şi vom sta toţi, împreună, din nou. Să fim o familie fericită“, şopteşte fetiţa, mângâind cu privirea scrisorile dragi pe care le primeşte mereu, fără întârziere, de acolo, de după gratiile reci. „Au greşit… toată lumea greşeşte. Eu mă bucur că am ajuns aici, pentru că am cunoscut copii cu o situaţie mai grea decât a noastră – cu părinţi morţi sau care nu-i vor. Părinţii noştri trăiesc. Şi ne iubesc“.
„Erau prea mici – Daiana nu făcuse trei ani, Florin era sugar, de-abia de trei luni. Iar mie mi s-ar fi rupt sufletul dacă i-aş fi văzut atunci…“.
