Nu ies cu nimic în evidenţă când îi întâlneşti pe stradă. Nu au inele la sprâncene, nu „se poartă“ emo, nu apar la televizor precum politicienii, nici nu au consilieri de imagine care să-i prezinte lumii. Sunt olimpicii naţionali, despre care ştiu părinţii, profesorii, colegii şi câţiva oameni din comunitate.
Liceele s-ar bate pentru ei, dacă sistemul de admitere ar fi altul. Când vor trece în clasa IX-a vor deveni mândria şi gloria colegiilor craiovene, alături de copiii „locului“. În Filiaşi, ei sunt tocilarii, în spatele cărora e bine să te aşezi la teze sau la lucrările de control. Modeşti, cu bun-simţ, n-au nimic din superioritatea pe care o manifestă cei mai puţin îndreptăţiţi la o astfel de atitudine. Cristina Elena Negroiu, Ionuţ Mugurel Anghel şi Mariana Raluca Firu învaţă la Şcoala Generală cu clasele I-VIII, în ultimul an. Materiile la care sunt olimpici naţionali sunt geografia, matematica şi limba romani. Lumea află despre ei atunci când mai câştigă un premiu, când primesc hârtii „de onoare“ de la Consiliul Judeţean Dolj sau de la Primăria Filiaşi sau când Dorina Braloştiţeanu, directoarea Bibliotecii „Anton Pann“, hotărăşte să facă o expoziţie cu toate diplomele obţinute. Îşi trăiesc performanţele aproape în anonimat, conştienţi că, într-o zi, lucrurile vor sta altfel.
Un sistem inutil
I-am întâlnit pe cei trei olimpici într-una din sălile Bibliotecii din Filiaşi. Aşteptând răbdători, timizi, aşa cum ne învaţă şcoala românească din clasa I: cuminţi, în băncuţele noastre, cu mâinile la spate. Vorba le este însă sigură, vocea clară şi ideile coerente. Sunt siguri pe ei pentru că ştiu ce pot. Le sunt recunoscători profesorilor, pentru că ei au sădit sau au crescut pasiunea şi plăcerea de a învăţa: Cristina Casiu, de matematică, Doina Tâmplaru, de geografie, sau Janeta Ferari, de romani. „Sunt oameni care nu mimează meseria de profesor, care îşi fac treaba“, spune Mugurel. Când vorbim despre sistemul de învăţământ însă, tonul se schimbă, căci nemulţumirile sunt destule: „Învăţăm atâtea detalii care, dacă nu te specializezi, sunt inutile. Informaţii complexe cu care nu te mai întâlneşti decât dacă faci performanţă în ramura respectivă“, continuă olimpicul la matematică.
„De multe ori, este obositor, avem şase ore în care suntem ascultaţi, dăm lucrări de control sau trebuie să participăm la lecţii“, adaugă şi Raluca. „Apoi, mai sunt trei-patru ore acasă, ca să înveţi pentru fiecare materie de a doua zi“, întregeşte Cristina tabloul unui elev.
„Dacă aş putea să modific ceva în sistemul de învăţământ, tot aş schimba. L-aş crea cu opţionale, să-ţi poţi alege ce vrei. Nu să te-nnebunească şcoala cu 16 materii săptămânal. În străinătate, lucrurile stau altfel. Profesorul nu vine să dicteze, iar tu nu scrii ca roboţelul. Mai sunt şi alte procedee… prin descoperire, de exemplu, şcoală interactivă. Apoi, ar mai fi şi laboratoarele. La chimie, noi nu avem nici substanţe necesare experimentelor“, rosteşte Mugurel.
„Cine râde la urmă…“
Toceala şi teoria sunt încă pilonii pe care se construieşte învăţământul în România. „La olimpiada de geografie am avut şi o probă practică. Trebuia să recunoaştem o anumită zonă de relief şi s-o descriem. Ştiam dinainte, aşa că am învăţat tot ce se putea despre Satu Mare, unde s-a desfăşurat concursul, şi m-am descurcat. În orele de la şcoală nu este prevăzut aşa ceva. Nu ieşim din clasă să mergem pe teren“, povesteşte Cristina.
Pentru rezultatele şi locurile obţinute, fiecare a muncit ore, zile, luni. De multe ori, invidioşi, colegii îi resping, îi privesc de sus şi-i izolează.
„Pe mine mă consideră tocilar. Dar, sincer, sunt puţini care să mă cunoască pe mine cu adevărat. Cred că dacă am vorbi numai despre ale noastre, chiar că am sta singuri într-un colţ“, zâmbeşte Mugurel. Nu-şi face griji, însă: „Dac-aş putea să dau timpul înapoi, n-aş schimba nimic. Nu-mi pasă ce cred ceilalţi. Cine râde la urmă râde mai bine“. Pentru Raluca, de etnie romă, a fost mai greu la început: „Simţeam că se uită ciudat la mine, pentru că sunt altfel. Şi m-a deranjat mult timp. Dar am avut noroc cu colega mea de bancă, Bianca. Ea m-a învăţat să trec peste asta. Acum e bine. O să-mi pară rău să mă despart de ei, pentru că ne înţelegem bine“. Raluca a învăţat romani din clasa a VII-a. Acasă vorbeşte cu bunicii, căci ceilalţi copii nu prea ştiu limba. A citit istoria romani şi, când la faza judeţeană a obţinut nota zece, nu i-a venit să creadă. „Nici nu m-aşteptam. Apoi, am fost la Timişoara, acolo am luat 9,75“. E dezinvoltă şi povesteşte cu detalii, încercând să spună cât mai multe. Îi plac dansurile şi limba spaniolă. La fel cum Cristina cochetează cu matematica sau cum Mugurel câştigă concurs după concurs la chimie, limba engleză şi limba română.
Visul străinătăţii
Competiţiile la care au participat nu le-a adus doar diplome, ci le-a schimbat şi caracterul: „Ne-au modelat spiritul competitiv. Aşa am învăţat să vrem să fim peste ceilalţi, să fim mai buni“, spun olimpicii. Sunt prea mici încă să aibă planuri, dar viitorul nu are numai necunoscute: „Probabil voi pleca afară, după liceu. Am deja colegi mai mari care sunt curtaţi de universităţi din străinătate şi nu mă văd rămânând în ţară“, spune Mugurel. Cristina se gândeşte la Medicină. „Aşa cum a fost visul cu geografia, aşa este şi cel cu Medicina“.
De mică a cochetat cu ideea de a fi medic, dar mai are patru ani să decidă. Raluca ştie doar că nu vrea să plece departe de familie, de prieteni. „Poate o să merg la Academia de Poliţie… încă nu ştiu…“
Anii de liceu
În mare, fiecare dintre cei trei olimpici ştie care-i va fi drumul în următorii patru ani: Mugurel vrea să meargă la Colegiul Naţional „Carol I“ din Craiova, Cristina preferă Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti“, iar Raluca, Secţia de filologie a Liceului din Filiaşi.
