„Stiu pe de rost Moartea“

Constantin Preda profeseaza o poetica a visului.

Romanticii chiar credeau ca visul si poezia au o esenta comuna, se intrepatrund si se interconditioneaza si considerau ca visul este „poezie involuntara“. Cele doua ipostaze fundamentale ale visului sint visul in somn si visul in stare de veghe.

Romantismul a cultivat, mai ales, visul nocturn, ca o modalitate de investigare a subconstientului, deschizind, astfel, calea psihanalizei moderne. Un motiv filosofic, frecvent in romantism, este motivul lumii ca vis. Novalis spunea, in celebrele sale imnuri catre noapte, ca visul este o lume, iar lumea este un vis. Eminescu mergea si mai departe, afirmind ca viata intregii lumi nu este decit un „vis al mortii eterne“.

Poezia lui Constantin Preda, prezenta in aceasta superba placheta: „Stiu pe de rost Moartea“, capata o tot mai evidenta si pregnanta dimensiune metafizica, fiind marcata tot mai mult de obsesia mortii si a plinsului, ca stare ontologica, definitorie, a fiintei umane, ceea ce nu trebuie sa ne surprinda, pentru ca, in fond, confruntarea cu moartea si cu timpul ramine marea tema a literaturii si filosofiei universale. Poezia capricorn insingurat este un fel de „ars poetica“ a durerii si a suferintei: „cuvint linga cuvint, lacrima linga lacrima / mormint linga mormint (cruce linga cruce) / Versul – inclestarea in care se leagana Sfinxul“. Realitatea interioara i se pare mult mai bogata si insondabila: „stim atit de putin despre noi / cum corabiile incarcate cu aur / despre muntii de pe fundul marii“.

La capatul calatoriei sale prin bolgiile infernului interior, Constantin Preda descopera esenta tragicului care strabate adincul fiintei umane si care ne marcheaza, vrind-nevrind, existenta.