Poveste sudaneză la Palatul Victoria

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Săptămâna trecută, presa a măcinat subiectul nepoatei primul-ministru Emil Boc, adusă de la Cluj la Bucureşti pentru a ocupa o funcţie în aparatul guvernamental. Din nou am auzit aceleaşi clişee despre „nepotism“ cu care ne-am obişnuit în ultimii ani. Pare oarecum nedrept ca acum să se reverse asupra premierului Boc tot oprobriul public legat de nişte practici care au fost implementate sistemic de pe vremea fanarioţilor, care au fost perpetuate şi în timpul Regulamentelor Organice, al regimului bipartinic antebelic, între cele două războaie mondiale, care au căpătat accente speciale în ultimii ani ai regimului ceauşist şi cu care, finalmente, ne-am obişnuit în ultimii ani. Îmi amintesc faptul că totuşi guvernul Văcăroiu a fost format prin aducerea în echipă a unor persoane cu experienţă - uneori şi cu rezultate - în domeniile de activitate pe care trebuia să le administreze. Din păcate, câştigarea alegerilor din 1996 de o coaliţie eclectică a generalizat un sistem care viza recompensarea cu funcţii publice sau contracte de stat a clientelei de partid. Sunt de notorietate certurile din cadrul structurilor de mediere ale coaliţiei de guvernare de atunci pentru atribuirea şefiei unor instituţii care aducea cu sine un şir de numiri pe verticală pentru prietenii politici care flămânziseră în opoziţie.

Aceste practici, făcute cu perdea şi cu frica opiniei publice la început, cu ceva mai mult curaj şi tupeu ulterior, cu nesimţire în vremurile mai dincoace, par să fi devenit chiar modul de dezvoltare a statului român. Nu avem stat de drept, iar etica occidentală care stătea la baza contractului social păleşte în faţa spiritului tribal precumpănitor în viaţa publică românească. Din nefericire, legea funcţionarului public care presupunea concursuri transparente şi o stabilitate a aparatului birocratic faţă de vânturările din mediul politic a fost eludată sistematic pentru a face loc aceloraşi părinţi, fraţi, surori, fii şi fiice, prieteni şi cunoscuţi. Să ne gândim doar că stipulaţiile normative care ar fi trebuit să îi imunizeze pe prefecţi de imixtiunile politice au fost inaplicabile de facto.

Nu mai vreau să insist asupra „nepotismului“ care pare să fi devenit o constantă în atribuirea funcţiilor în administraţie. Ne-am obişnuit că accesul în structurile de stat se face mai puţin pe merit şi este mult mai facil pentru cei care au slugărit pe la cabinetul de avocatură al unui parlamentar sau au lipit afişe în campaniile electorale. Ce mi se pare cu adevărat îngrijorătoare este îngustarea ariei de selecţii, astfel încât sistemul tinde să se inertizeze şi să rămână insensibil la provocările reale ale societăţii.

Uitându-mă la numărul mare al persoanelor pe care premierul Boc le-a adus de la Primăria din Cluj pentru a-l ajuta la Palatul Victoria, mi-am amintit de echipa naţională a Sudanului, care anul trecut s-a prezentat la turneul final al Cupei Africii din Ghana după 32 de ani de absenţă. Măcinată de război civil şi de o foamete cumplită, această ţară nefericită a rămas în lumea a treia a fotbalului african după ce cândva disputase chiar şi finala acestei competiţii. Ce era cu adevărat insolit la această selecţionată, toţi cei 23 de fotbalişti din lot proveneau de la doar două echipe, Al Hilal şi El Merreikh. Nu numai că nu era nici un fotbalist care să joace pe la vreun club din Europa, nu numai că nu ajunsese vreunul în campionatul ceva mai bun din Egipt, nu numai că proveneau toţi din competiţia internă, dar chiar erau doar de la două echipe. 12 jucători de la Al Hilal şi 11 de la El Merreikh.

După cum îngustimea ariei de selecţie a echipei naţionale a Sudanului trăda simptomele unui fotbal subdezvoltat, la fel şi faptul că premierul Boc nu a găsit altă pepinieră în afara Primăriei din Cluj pentru a-şi alege colaboratorii pentru guvernarea într-o perioadă deosebit de dificilă ne arată un grad ridicat de destructurare a societăţii româneşti. Această numire a unor apropiaţi poate fi de înţeles până la un anumit punct, avându-şi avantajele, dar în aceste condiţii este greu să mai pretindem că România este un stat de drept, unde modernitatea este la locul ei. Dimpotrivă, această micşorare voluntară a ariei de selecţie este specifică regimurilor oligarhice din ţări bananiere şi, din păcate, în ultimii 20 de ani am făcut paşi decisivi către o astfel de societate, deşi politicienii noştri încă se laudă că suntem membri ai Uniunii Europene.

România pare o ţară foarte mică dacă ne uităm că în aparatul guvernamental a trebuit să importăm masiv funcţionarii primăriei.

Nu ne vom grăbi să îl incriminăm pe Emil Boc. Poate că această paradigmă tribală se potriveşte mai mult societăţii româneşti decât modelului european pe care declarăm că vrem să îl implementăm. Totuşi, vom fi duri cu selecţionerul Boc, dacă echipa sa nu va reuşi să obţină decât rezultate asemănătoare cu cele pe care Sudanul le-a avut la Cupa Africii din Ghana de anul trecut. Atunci, naţionala sudaneză a pierdut cu acelaşi scor, 3-0, toate cele trei partide disputate - cu Zambia, Egipt şi Camerun. Desigur, într-un asemenea scenariu pe care nu ni-l dorim, vina premierului Boc va fi mult mai mare, pentru că ne place să credem că România are o bază de material uman mult mai extinsă decât cea de care dispunea antrenorul echipei Sudanului.