Când anul trecut, pe vremea asta, spuneam că ar trebui să fim foarte atenţi la cheltuielile noastre, întâmpinam reacţii de genul: „Hă! Soviani ne sfătuieşte să nu mai consumăm“. A trecut un an şi, din păcate, am acelaşi sfat: cheltuieli moderate şi economisire sporită – asta pentru cine are din ce economisi. Şi, nu uitaţi! Fiecare sută de lei economisită acum este mai valoroasă decât promisiunea unei sute de lei câştigate în viitor. Pentru că de aici provine totul: consumăm, ca naţiune, mai mult decât câştigăm şi pentru asta apelăm la economisirea altor naţiuni. Pe care, până pe la jumătatea acestui an, ne-au acordat-o. E drept, contra dobânzi, care s-au majorat. Pe viitor, vor fi mai reticente în a suplimenta apetitul de consum.
Nu pot decât să mă amuz trist când îi văd pe politicieni, cu mai puţin de trei săptămâni până la alegeri, că au aflat ştirea: „E criză în lume!“. După ce au ignorat semnalele venite de cel puţin doi ani încoace. Şi nu numai că le-au ignorat, dar nu au făcut decât să favorizeze canalele de import al crizei şi în România. Cum? Prin adâncirea datoriilor.
A vorbi despre planuri anticriză acum este ca şi cum la o zi după cutremurul din 1977 ai fi vorbit despre un plan pentru limitarea efectelor cutremurelor. Sau ca şi cum, la o zi după ce ai făcut sex neprotejat cu o prostituată bolnavă, ai declara că trebuie să avem grijă şi să ne protejăm împotriva bolilor venerice. Sigur, un cutremur nu poate fi anticipat. Dar, atunci când îţi construieşti casa pe un teren cu un risc seismic mai mic, şi nu pe nisip, vei fi întotdeauna mai protejat împotriva cutremurului. Sau, atunci când îţi consolidezi casa care stă să cadă, ai mai multe şanse să scapi atunci când cutremurul te va prinde în somn.
În urmă cu zece săptămâni, publicam în Curierul Naţional şi în Gazeta de Sud articolul „Dacă e PNL, e Belgia“, în care analizam viziunea mioapă a primului-ministru, care spunea că în anul 2013 vom putea fi a şaptea putere economică a Uniunii Europene. Şi analizam acolo că singura variantă pentru a depăşi actuala a şaptea putere a Uniunii (Belgia) era ca noi să creştem cu 20% pe an, iar Belgia să stea pe loc. Ambele condiţii sunt aberante: nici noi nu avem cum să creştem cu 20% pe an, nici Belgia nu are cum să stea pe loc în următorii patru ani. Aberante, pentru orice om cu bun simţ economic. Însă, pentru politicienii miopi, care cred că bunăstarea se creează prin ordonanţă de urgenţă, sloganul era perfect. Au trecut zece săptămâni. Acelaşi sloganist spune acum că începe să vadă la televizor cum uzinele îşi opresc activitatea şi cum, în loc de valoarea adăugată şi PIB suplimentar, încep să producă şomeri tehnici şi disponibilizaţi. Să fi înnebunit România în zece săptămâni sau să fi fost sloganiştii în afara oricărui bun simţ economic? Susţin cu tărie că România nu a înnebunit în ultimele zece săptămâni. Şi nici nu a intrat în criză. Ci este mai degrabă o nouă etapă, după ce simptomele „răcelii“ au devenit mai mult decât simptome. Avem primele semne de febră.
Revenind la planul anticriză. El nu se face atunci când criza e deja aici (priviţi dobânzile pentru leu). El se face cu mult timp înainte, când eşti apt să anticipezi criza. Pe 19 mai 2006, Germania aproba majorarea TVA de la 16 la 19% începând cu 1 ianuarie 2007. Şi, atenţie pentru cei care spun că nu se pot câştiga alegerile cu promisiuni de majorări de taxe (desigur, Germania este altă lume decât România), măsura a fost inclusă în programul electoral al Angelei Merkel din anul 2005. Pentru a inhiba consumul, măsura a fost luată cu mult timp înainte de debutul oficial al crizei, rămânând o TVA diferenţiată pentru alimente (7%), cărţi, reviste, ziare, flori sau bilete de tren şi autobuz. Adică măsura nu a afectat produsele de strictă necesitate, ci doar ceea ce trebuia inhibat pentru a nu crea dezechilibre: consumul.
Rămân la părerea mea, expusă încă de anul trecut, că majorarea de TVA ar fi fost necesară în urmă cu mai bine de un an, pentru a nu permite adâncirea consumului şi pentru a acţiona anticiclic, adică, atunci când ai motive să creşti, neapărat trebuie să îţi creezi rezerve pentru zile negre. La noi, ignorându-se total criza care se contura în lume, nu numai că am risipit orice fel de rezerve (aruncând banii în consum şi nu în cheltuieli de infrastructură), ba, mai mult, ne-am adâncit îndatorarea: deficitul de cont curent al balanţei comerciale s-a majorat în primele nouă luni ale acestui an cu 14,8% faţă de primele nouă luni ale anului trecut, până la 12,7 miliarde de euro. Ei bine, banii ăştia nu îi avem. Asta înseamnă deficit: îndatorare. Iar noi am adâncit îndatorarea în perioada banilor ieftini (pe care ar fi trebuit să îi folosim pentru infrastructură), urmând să plătim facturile în perioada banilor scumpi. Iar facturile sunt din ce în ce mai mari.
Ce zice la noi planul anticriză? Să adâncim şi mai mult dezechilibrele! Să dăm stimuli fiscali la toate companiile. Merită toate companiile? Întocmai ca şi în cazul TVA germane, soluţia este diferenţiată. Mai degrabă soluţia, întocmai ca şi în cazul TVA germane, este de majorare a impozitului pe profit pentru companii şi de stimulare acolo unde va fi cazul (IMM).
Să luăm cazul Dacia. Pe ei nu faptul că au profit mai puţin îi împinge să întrerupă producţia (practic, la Dacia se va mai lucra cel mult zece zile până la sfârşitul anului). Pe ei piaţa, adică lipsa de bani/nevoie a populaţiei/companiilor îi împiedică să producă la acelaşi ritm. Pentru că banii au devenit prea scumpi pe credit, vânzările au scăzut. Şi atunci, de ce să produci dacă lumea/companiile nu au bani/nevoie să îţi cumpere? Răspunsul este simplu: nu produci. Îţi reduci din cheltuieli decât să produci pe stoc. Vrei să îi stimulezi să creeze noi locuri de muncă? Pentru ce, dacă produsul lor, în actualele condiţii ale pieţei, nu mai are aceeaşi căutare? De ce ar angaja forţă de muncă dacă ea nu ar avea pentru ce munci? Un astfel de plan anticriză, din păcate, nu poate face decât să adâncească această criză (prin reducerea de venituri la bugetul de stat, care şi aşa intră într-un ritm mai redus decât anticipările).
Încă un lucru. Ştiţi care a fost cel mai performant export al României (aparent)? Exportul de oameni. Da. Acei „stranieri“ care au plecat peste graniţă. Pe de o parte, pentru că nu au îngroşat rândul şomerilor din ţară (cum ar fi putut România să absorbă încă două-trei milioane de lucrători?). Pe de altă parte, pentru că plecarea lor a împuţinat bazinul de forţă de muncă din ţară, ceea ce a condus la presiuni suplimentare în favoarea salariaţilor, pentru majorarea preţului forţei de muncă. Şi, nu în ultimul rând, pentru că, deşi, aparent, nu ne-a costat nici un ban ca să îi exportăm, ei au trimis anual cinci până la şapte miliarde de euro, bani cu care familiile lor rămase acasă au putut să îşi continue traiul. De ce aparent? Pentru că i-am exportat aparent gratis. Costurile formării lor (educaţie/sănătate) s-au acumulat în timp şi doar aparent acest export nu a costat.
Iar criza afectează acum toată Europa. Zona euro este, oficial, în recesiune, pentru prima dată de când s-a introdus pe piaţă moneda unică europeană. Iar acest export performant al nostru va putea pe viitor să trimită mai puţini bani acasă (condiţiile de viaţă se înrăutăţesc şi pentru ei) şi, într-o perspectivă chiar şi mai pesimistă, ar putea fi tentaţi să revină, pentru că şomajul de acasă este mai uşor de suportat decât cel de acolo. Iar presiunile ar fi invers de această dată: salariile vor avea mai puţine motive să crească, în timp ce banii vor fi tot mai necesari şi tot mai puţini. În timpul acesta, planurile de criză conturate de politicieni au o singură valoare: zero. Soluţiile trebuie căutate în altă parte.
