Ruşinea de a fi campion

Considerată de mulţi drept un nou punct de turnură în fotbalul românesc, actuala ediţie de campionat a semănat mai mult cu o luptă inechitabilă, între o provincie suficient de naivă să creadă că poate da lovitura şi o Capitală stăpână pe situaţie de la început până la final.
Bineînţeles că din această confruntare nu au lipsit vechile practici şi „prietenii casei“: de la federaţie – Mircea Sandu, Mitică Dragomir, Ionuţ Lupescu, Florin Prunea ş.a.; din partea arbitrilor – Gheorghe Constantin plus protejaţii săi din teren, Deaconu, Tudor, Balaj şi alţi „tineri necopţi“ care au mitraliat partidele arbitrate; patroni de cluburi supuşi Bucureştiului – Porumboiu, Bucur, Neţoiu; faimoasele Comisii care numai disciplină nu au creat; blaturile şi reciprocităţile, donaţiile sau premierile pentru disputele din teren. Toate acestea au făcut sarea şi piperul unui campionat mai dezgustător şi mai corupt ca niciodată.
În concluzie, încă o campioană nemeritată, încă o pată în istorie, încă o luptă oarbă cu forţele întunericului, veşnic învingătoare într-o ligă fără speranţă de lumină, încă o mare bătaie de joc pentru toţi cei care iubesc fenomenul şi îl urmăresc.
Pentru ce ar mai trebui să urmărim şi să ne ducem la meciuri, dacă în final nu există posibilitatea ca orice echipă să poată triumfa? De ce am plăti vreodată bani pentru a viziona partide de fotbal, dacă oricum fairplayul şi noţiunea de cel mai bun să câştige lipsesc cu desăvârşire? De ce mai investesc în fotbal patronii din provincie, dacă şansele de a învinge ceva sunt egale cu zero aproape tot timpul?
Sunt întrebări la care va invit să găsiţi dumneavoastră răspunsul, pentru că eu sunt consternat de naivitatea şi declaraţiile unor conducători de echipe, care anunţă câştigarea campionatului peste câţiva ani, deşi e clar că şi atunci, ca şi în prezent, o să triumfe nu cine e cel mai bun pe teren, ci acela care este mai dotat în culise, în relaţii şi prietenii, adică în butoane. Căci despre ele vorbim şi se pare că ele sunt cele care decid câştigătoarea în fiecare an.
Vorbeam anul trecut cu patronul Universităţii Craiova la Timişoara, după ce ne impuseserăm cu acel faimos 5-1, iar domnul Mititelu afirma că în trei-patru ani mătură pe jos cu Bucureştiul şi ieşim învingători. Atunci, ca şi acum, afirm, fără nici o urmă de îndoială, că nici în o sută de ani nu vom vedea o campioană a României din provincie. Iar argumentul meu e simplu: pentru că aşa vrea Bucureştiul.
Îmi pare rău că momentan prezentul îmi dă dreptate şi îmi pare rău de cei creduli şi nevinovaţi care încă speră că Dinamo o va încurca pe Steaua, iar Clujul va câştiga Liga I. Ce dacă fanii „câinilor“ îşi doresc victoria. Ce dacă există orgoliu, mândrie, onoare, bun-simţ şi corectitudine. Cumpără Gigi tot şi le transformă în mizerie, ca să le poată folosi el şi Steaua sa, când va dori el şi bineînţeles după cum va pofti.
Concluzia este că, indiferent de banii care se vor învârti în provincie pentru a atinge această utopie numită „campioană“, întotdeauna o să existe în contrabalanţă o forţă şi mai mare care nu numai că va egala cealaltă parte, dar o va umili şi înjosi prin jocurile din fundal. Nu există o soluţie normală şi civilizată, iar în curând o să ne exprimăm frustrările prin lupte directe ale suporterilor cu cei implicaţi în denigrarea fenomenului, după modelul defulării din finalul meciului cu „oiţele“.
În viitor, să sperăm că nu vom apuca ziua când Universitatea o să câştige un titlu murdar şi ruşinos precum cel de anul acesta.