O călătorie în timp la hanul doctorului Beron, având în faţa ochilor oamenii locului care petreceau cu tarafuri, lăutari sau cimpoieri zicând „Sârba lui Mărunţelu“, bucură sufletul drumeţului în Craiova de odinioară. La fel de captivantă este evocarea timpurilor de altădată de la popasul Hanul Chintescu sau de la Casa Vrăbiescu, care îşi deapănă povestea în pagini lăsate moştenire de iubitorii de frumos şi istorie.
O carte îngălbenită de vreme stă aşezată pe un raft al bibliotecii alături de alte minunate volume din care bunicul citeşte deseori nepotului. Astăzi, noi pagini sunt răsfoite. În faţa focului din sobă, amintirile unui oraş frumos vin să fie depănate. Lăsând la o parte cărţile de joc, poveştile încep să curgă frumos.
Sunt frumoase istorisirile bunicului, nostalgicul pierdut în cotidianul sufocant. O Craiovă plină de întâmplări frumoase prinde viaţă în fiecare seară în faţa focului.
O incursiune în locurile în care, odinioară, hangiţele în port popular cărau carafe cu vin în mirosul îmbietător al mâncărurilor începe să se contureze. La Hanul Doctorului Beron, „duminicile şi sărbătorile“, citeşte bunicul din însemnările unui martor ocular redactate în ziarul Presa din decembrie 1934: „cu mic, cu mare, cu ploştile pline, cu coşuri încărcate cu de-ale mâncării, se îndreptau craiovenii spre «hanul doctorului»… se zmulgeau din căminuri pentru a trăi o zi în plin aer“. În aceste locuri pitoreşti, străjuite de Fântâna Prisaca şi Cişmeaua din Vale, oamenii petreceau cu tarafuri, lăutari sau cimpoieri, zicând „sârba lui Mărunţelu’“ (haiduc de prin părţile locului despre care se spune că ar fi fost prieten cu doctorul Beron, învăţatul medic-cărturar de origine bulgară, naturalizat în România, care a trăit în Craiova între anii 1832-1871). Se adunau laolaltă oameni din popor şi boieri mai răsăriţi, într-o mare veselie.
Fiecare han era deosebit în felul său. Din uliţa Căldărarilor porneau altădată diligenţe şi trăsurile de poştă spre Bucureşti, Turnu Severin, Târgu Jiu şi Calafat. În apropiere, în zona bisericii Hagi Enuş, se afla alt han, Hanul Ceauşului, care a intrat mai târziu în stăpânirea parohiei, care l-a reparat în două rânduri, în 1827, şi mai apoi în 1832. Preacucernicul preot-cărturar Dumitru Bălaşa îl descrie ca având: două odăi, o pivniţă, cuptor, prispă, foişor şi bucătărie.
Hanurile, nelipsite din peisajul Craiovei de odinioară, găzduiau călători pe aceste meleaguri, oferindu-le căldura şi odihna pe care le căutau, tot astfel cum adunau mulţime de oameni la sărbătorile naţionale şi religioase ale oraşului.
La marginea Jiului, la Hanul Roşu, lumea se aduna la astfel de evenimente importante din viaţa comunităţii, pentru ca, de serbările de Arminden, să păşească spre Hanul Chintescu. Sărbătorile aveau alt farmec în acele peisaje încântătoare. Horele se jucau mai cu foc, veselia era deplină, iar călătorul străin de meleaguri gusta cu nesaţ din tot acest spectacol unic al oltenilor.
O personalitate de seamă
Puţine sunt astăzi locurile care vin să-şi spună povestea. Hanurile au dispărut, iar vechile case impunătoare de o rară frumuseţe şi valoare arhitecturală s-au piedut şi ele în negura timpului. Puţine mai sunt cele care au rezistat. Şi totuşi, povestea lor nu a murit, trăieşte în cărţile bunicului şi a altor nostalgici ai Craiovei de odinioară. De câte ori nu s-a visat bunicul, urmărind cu privirea de la ferestrele cu balconaşe cochete ale Casei Vrăbiescu, peisajul luxuriant al promenadelor de altădată spre Parcul „Bibescu“ sau defilările oficiale. S-a visat, probabil, în postura de invitat al familiei ce locuia acolo, familia avocatului Iulian C. Vrăbiescu. Era un om cu o largă popularitate în rândul maselor ţărăneşti, pe care le-a înţeles şi ocrotit. Doctor în Drept la Paris, spirit întreprinzător, inteligenţă superioară, talent oratoric ieşit din comun, acesta a fost ales pentru prima oară deputat în Colegiul I de Dolj, în 1907, după care a avut o întinsă, prestigioasă şi rodnică activitate parlamentară. Povestea lor şi-a altora stă scrisă în pagini de istorie şi reînvie odată cu fiecare lectură a unui nostalgic pierdut în cotidian.
