Mame singure, divorţate, abandonate sau victime ale unor relaţii eşuate. Femei care, înghiţindu-şi gustul amar al decepţiilor, se dedică în totalitate copiilor lor. Sunt mamele-eroine.
A fost iubire mare. Sau cel puţin aşa credeau atunci. S-au cunoscut pe la douăzeci de ani şi un pic. Tineri amândoi, cu sufletele pline de emoţii, fremătând de speranţe şi idealuri. Vreme de şase ani, Adina şi Marius s-au iubit nebuneşte, relaţia lor fiind pentru toată lumea una cu final aşteptat: căsătoria. Într-adevăr, pe la 27 de ani, cei doi au jurat să-şi fie aproape la bine şi la greu. Şi nimic nu ar fi pus, pe atunci, la îndoială jurământul lor.
Nu rămânea decât un lucru care să le întregească fericirea: să aibă un copil. Din păcate, Adina nu reuşea să ducă la bun sfârşit nici o sarcină. Deşi nici un medic nu găsea o explicaţie clară pentru eşecurile repetate, Adina a acceptat în cele din urmă realitatea, aceea că nu va putea să dea viaţă, în pântecul ei, unui pui de om.
Nici Marius, nici ea nu au disperat însă. Exista o alternativă, pe care amândoi au luat-o imediat în calcul şi care, nu după mult timp, i-a făcut fericiţi: au adoptat-o pe Elena.
„Fusese abandonată în spital. De când i-am văzut ochii mari, albaştri, privindu-mă curioşi, am fost sigură că ea este copilul nostru“, povesteşte Adina, zâmbind amintirii. E la birou, în pauza de prânz. A scos din geantă vreo cinci fotografii, toate cu fetiţa blondă şi privire ghiduşă. Una de la un an, uitându-se curioasă la aparatul negru ţinut în mână de fotograf, alta de la vreo trei anişori, cărând după ea o păpuşă despletită, şi celelalte mai recente, în pantaloni scurţi, pusă numai pe şotii. „Aveam 33 de ani şi eram o soţie fericită şi o mamă împlinită“, spune Adina. „Iar Marius părea tatăl şi soţul ideal“.
Curajul de a divorţa
Şocul să descopere, trei ani mai târziu, că bărbatul pe care îl iubea începuse să trăiască o viaţă dublă – îşi găsise o „prietenă“- a fost cutremurător pentru Adina. Iar pe măsură ce zilele, săptămânile, lunile treceau, lucrurile luau o întorsătură urâtă: Marius întârzia din ce în ce mai mult serile, apoi nopţile, apoi nu mai venea deloc. Familia nu se mai număra printre punctele lui de interes. Nici măcar Elena, fetiţa care, pretinsese el până atunci, făcea din el cel mai fericit tată. Când situaţia a devenit de nesuportat, Adina a decis să divorţeze.
Au trecut patru ani de atunci. Ajunsă la vârsta de 40 de ani – etapă sensibilă în viaţa unei femei -, nu regretă nici o secundă decizia luată.
„Nu mai aveam ce împărţi. Nu mă mai iubea, iar eu nu voiam să mai rămân cu un bărbat care nu se mai simţea cu mine «acasă». Şi, în primul rând, nu acceptam pentru nimic în lume ca fiica mea să simtă ruptura dintre noi, să trăiască în asemenea atmosferă“, explică senin femeia.
Recunoaşte însă că nu i-a fost uşor, în special în primele şase luni. A trebuit să-i explice întâi fetiţei de ce tati nu mai vine acasă. Misiune grea, pentru o mamă rănită în iubirea ei şi pentru un copil de trei ani. Apoi a fost nevoită să se obişnuiască, vrând-nevrând, cu situaţia financiară.
„După divorţ, am rămas cu datorii mari – pe numele meu făcusem toate creditele şi eu trebuia să le achit. Din salariul meu, de şapte sute de lei, nu aveam cum să plătesc rate în valoare de o mie de lei. Fostul soţ mi-a dat o perioadă câte 50 de lei, poate 100. Apoi s-a oprit. Am avut-o însă pe mama, care, de atunci, pleacă în fiecare an în străinătate, la muncă. Ea îmi trimite lunar bani să achit datoriile, iar cu ce câştig eu încerc să o cresc pe Elena“, spune Adina, răsfoind cu dragoste fotografiile.
…şi curajul de a fi o mamă singură
Cum se simte Adina acum, după patru ani de singurătate? Uneori obosită, pentru că trebuie să ţină loc şi de tată. Rar, îngrijorată, pentru că se teme ca Elena să nu fie prea marcată de lipsa bărbatului din casă. Dar, de cele mai multe ori, liniştită, împăcată, fericită.
„E multă iubire în casa mea. Şi linişte, şi râsete, şi calm. Sunt o femeie împlinită, nu mă interesează decât copilul meu. Lui îi ofer dragostea mea şi fac tot ce pot ca să nu-i lipsească nimic. Nu pot însă să neglijez faptul că, urmărind-o, am observat că toţi bărbaţii pe care îi întâlneşte – rude, prieteni de familie – sunt pentru ea taţi. Nu are încă definit sensul acestui cuvânt şi cred că simte nevoia unei prezenţe masculine. Nu fac însă din asta un scop – adică nu urmăresc să îmi refac viaţa. Dacă va fi să se întâmple, bine. Dar numai cu acordul Elenei, asta e sigur!“, mărturiseşte Adina, privind zâmbetul poznaş din cartonul colorat.
Asemenea ei, nenumărate alte femei au fost forţate de împrejurări să-şi crească singure copiii. Unele cu succes, cum este doamna Ileana, care a divorţat când fata ei avea doar câteva luni. Pur şi simplu, bărbatul a lăsat-o baltă, plecând către alte zări. Erau anii ‘70, când o femeie părăsită nu avea prea multe şanse în sânul unei societăţi înguste şi limitate. Ea însă şi-a luat inima în dinţi şi şi-a crescut fetiţa singură, cum a crezut ea că este mai bine, cu reguli stricte, dar vederi largi, cu multă răbdare şi şi mai multe cărţi. Astăzi, fiica ei are propria familie, propriul copil şi este o femeie împlinită. Din fericire, nu a simţit prea mult lipsa tatălui, în copilărie, cele două femei – mamă şi bunică – reuşind cu succes să o facă să nu perceapă această absenţă.
Copilul meu e totul
Ligia nu este la fel de fericită – o mamă singură şi chinuită. De când se ştie, viaţa i-a fost un neîntrerupt şir de poveri. A crezut însă că relaţia care se înfiripa între ea şi bărbatul cu ochi căprui va pune stavilă potopului de tristeţi. Dar… . Nervos adesea, îndărătnic de prea multe ori, arar glumeţ şi binevoitor, bărbatul se dovedea cu fiecare zi că nu era capabil să-şi facă iubita fericită. Vremea trecea însă cu repeziciune, aşa încât, la 35 de ani, femeia a hotărât să aibă un copil. Cu el.
„A apărut Andreea în lumea mea. Ea e totul. Şi-n rest, nimic nu contează“, zâmbeşte cu toată inima Ligia. Refuză să dea detalii despre tatăl copilului şi despre cât de greu se descurcă singură. Dar oricine o cunoaşte îşi dă inevitabil seama că tristeţea ei adâncă nu a pierit. Iar creşterea unui copil, de una singură, nu este deloc floare la ureche.
„Ei, financiar, nu o duc tocmai pe roze. Mă abţin de la multe, dorinţele mele sunt pe planul doi. Renunţ la o fustă, renunţ la o cină întreagă, dar fetei nu-i refuz nimic. Mai ieftine şi poate nu de o calitate prea bună, jucăriile, cărţile, hăinuţele nu-i lipsesc niciodată. Şi nici dragostea mea“.
Ce spune psihologul
Specialiştii recunosc că dispariţia unuia dintre cei doi părinţi – de obicei, a tatălui – din peisajul familial este de cele mai multe ori traumatizantă, atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Şi aproape de fiecare dată rolul bărbatului este preluat de unul dintre membrii familiei rămaşi pe baricade. Nu însă întotdeauna cu succes.
„În cazul unui divorţ, când, de cele mai multe ori, copilul este încredinţat mamei, aceasta trebuie să îşi asume toate responsabilităţile în creşterea lui. Automat, mama ia locul ambilor părinţi. În cele mai multe cazuri, apar probleme în dezvoltarea copilului, care nu mai poate să identifice figura paternă. În cazul în care este vorba de mai mulţi fraţi, se poate ajunge la ideea greşită că «se cresc între ei». Dacă este un frate mai mare, el preia statutul tatălui, împreună cu responsabilităţile acestuia. Are o atitudine protectoare faţă de mamă şi de fraţi şi poate chiar să ajungă la resentimente faţă de tată, dacă îşi vede mama suferind din pricina despărţirii. Aceasta trece, în primele şase luni de la divorţ, prin stări alternante. De la anxietate, deprimare, până la exuberanţa motivată de convingerea că s-a încheiat o căsnicie eşuată şi că îşi poate reface viaţa. Dacă nu reuşeşte să se detaşeze de episodul dureros, trebuie să recunoaştem, din viaţa ei, dacă nu se reclădeşte social, profesional, mama poate să clacheze, să intre în depresie. Ea poate să schimbe raporturile cu copiii: de la a-i încuraja să-şi vadă tatăl, poate să ajungă să le interzică acest lucru. Poate să-i neglijeze, iar copiii, la rândul lor, să abandoneze şcoala, sau, căutând figuri masculine pe care să le urmeze, în locul tatălui, să-şi facă prieteni mai mari şi să ajungă să comită acte de infracţionalitate. Efectele unui divorţ pot fi traumatizante atât pentru mame, cât şi pentru copii“, apreciază specialistul Claudia Măciucă, psiholog în cadrul Direcţiei pentru Protecţia Copilului şi Asistenţă Socială Dolj.
