Preşedintele francez Nicholas Sarkozy a asistat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Pekin (cum spun francezii, nu Beijin; şi cred că e corect aşa). Povestea a făcut pagina întâi a ziarelor, chiar dacă George Bush plus alte zeci de şefi de stat au fost la ceremonie – sau poate tocmai de asta! Stânga a sărit la baionetă (specialitate franceză!) pe motiv că Sarkozy a uitat drepturile omului şi ale cetăţeanului. Organizaţiile civice aferente, la fel, au ieşit la atac cu acelaşi reproş, amintindu-i lui Sarkozy că Franţa, în urmă cu mai bine de două sute de ani, chiar le-a şi inventat. Dalai Lama urmează să facă o vizită lungă în Franţa, dar Excelenţa Sa domnul preşedinte nu îl va primi la Elisee pe reprezentantul Tibetului. Tibetanii s-au răsculat în acest an încă o dată împotriva ocupaţiei chineze şi au fost violent reprimaţi. La Elisee se pare că s-a uitat că din 1959, încă de pe vremea lui Mao, China ocupă fără nici un drept Tibetul. Dalai Lama va fi primit, în schimb, de graţioasa soţie a preşedintelui, Carla, ca din întâmplare; ceea ce aici a stârnit zâmbete. În timpul ştafetei flăcării olimpice, pe tot globul, manifestaţii de protest au provocat mai multe incidente insistent mediatizate. La Pekin, oficialităţile ţin sub supraveghere poliţienească Jocurile, iar dreptul de comunicare/contact cu populaţia locală a străinilor e… relativ. Disidenţii sunt strict supravegheaţi şi îndepărtaţi din oraş. Organizatorii au restricţionat accesul la internet şi controlează jurnaliştii etc., etc. Pekinul a cerut ca aceste jocuri să nu fie politizate, deşi chiar el a făcut-o întâi. De când a primit dreptul de a organiza Jocurile Olimpice, s-a lansat într-o operaţie de propagandă de mari proporţii. Pekinul a privit şansa de a fi gazda Jocurilor Olimpice mai puţin ca o întrecere sportivă, mai puţin ca o oportunitate de a-şi moderniza infrastructura etc.; cum au făcut Sidney şi Athena. Pentru oficialităţile comuniste de la Pekin, Jocurile Olimpice sunt un prilej de a legitima regimul său politic; absenţa libertăţilor democratice etc.; exact cum a făcut şi Hitler în 1936, cu prilejul Olimpiadei de la Berlin. Nu cred că a fost un lucru bun că Pekinul a fost desemnat gazda Jocurilor Olimpice din 2008. Dovada este că, iată, această ediţie a creat mari tensiuni şi controverse. Jocurile sunt politizate intens. Aşa s-a întâmplat la ediţiile de la Moscova şi Los Angeles, pe fundalul Războiului Rece, după ocuparea Afganistanului de armata roşie. Nu era nevoie de asta, a fost o alegere prematură; mai existau şi alte ediţii, când Chinei – în urma unei reale deschideri democratice a exercitării neîngrădite a drepturilor omului – i se putea încredinţa organizarea celei mai mari sărbători a lumii moderne.
Sarkozy e decis să nu îi supere pe chinezi şi face gesturi care umilesc Franţa. Cum este un politician versat, se pune întrebarea de ce ia asemenea atitudini care îi ştirbesc imaginea şi autoritatea – cel puţin, pe termen scurt. Răspunsul stă în interesele economice ale Franţei. Dacă vrea să fie reales la Elisee, prioritatea lui absolută este să îmbunăţească standardul de viaţă al francezilor. Asta, în condiţiile unei semidepresiuni economice care îngrijorează aici, cu nori negri la orizont. El trebuie, cum a promis în campanie, să mărească puterea de cumpărare a salariului. În Franţa, cam de douăzeci de ani a rămas acelaşi. Pentru a se menţine în cărţi, Sarkozy crede că are în China o şansă de a rezolva această ecuaţie. El se duce la Pekin pentru a vinde chinezilor câteva Airbusuri, alte linii TGV, trenul superrapid; pentru a oferi asistenţă financiar-bancară etc. El este în aceste zile un comis-voiajor. Uriaşa piaţă chineză face pe mulţi să viseze în concernele internaţionale. În plus, forţa de muncă ieftină şi ţinută din scurt de autorităţile chineze (nu există greve, nici sindicate independente) ajută la realizarea unor profituri consistente mult peste cele din ţările lor. Politicienii occidentali închid ochii şi negociază febril cu Pekin.
Principiile nu au a face în această privinţă. Pragmatismul, ca să nu zic cinismul, de unde ipocrizia de circumstanţă, face regula. Sarkozy este unul dintre personajele acestei tragicomedii care se joacă pe o scenă uriaşă sub ochii noştri.
